Prin ochii unui tânăr cu ADHD – Partea a II-a

Prin ochii unui tânăr cu ADHD - Partea a II-a

 
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Prima parte a interviului se găsește aici.

 

Ce strategii sau tehnici folosești pentru a-ți gestiona eficient simptomele ADHD în timpul activităților zilnice?

Cel mai mult mă ajută rutina: trezitul și culcatul la aceeași oră sunt foarte bune pentru oricine, dar pentru oamenii cu ADHD cu atât mai mult. Evitarea substanțelor stimulante (zahăr, alcool, droguri) este de asemenea obligatorie dacă vrei să diminuezi simptomele; eu cele mai multe probleme le-am avut cu zahărul și cafeaua, pe care le-am redus aproape în totalitate în prezent. Trebuie să iau în considerare că, statistic, sunt mai predispus adicțiilor de orice fel, așa că am grijă cu orice îmi dă bucurii false pe moment (aici intră și aplicații de scrolling, cu care am avut o problemă în timpul pandemiei).
Sportul și alimentația sunt de asemenea importante. În primul rând, oamenii cu ADHD sunt făcuți să fie în natură, să alerge, să exploreze, mai mult decât neurotipicii. Pentru mine, ieșitul la plimbare imediat ce mă trezesc este un ritual care dă roade, indiferent dacă e senin sau înnorat afară. Iar pe partea de alimentație, fibrele și proteinele sunt importante. Omega-3 este esențial, există studii care sugerează că ajută la ameliorarea simptomelor legate de deficitul de atenție (recomand profesorul Andrew Huberman pe acest subiect). În fiecare zi am la mic dejun ovăz cu semințe de chia și in, care sunt bogate în Omega-3. Nu este necesar să mănânci pește pentru asta (plus că este posibil să nu aibă Omega-3 dacă nu este de captură).
Aplicațiile de „reminder” sunt esențiale. Nu știu cum aș putea trăi ca adult fără așa ceva. De fiecare dată când am ceva de făcut și nu pot face în secunda următoare îmi setez un reminder pentru altă oră sau zi. Se mai întâmplă să amân și acel reminder, dar până la urmă fac ce trebuie să fac și nu mai uit.
Pe de altă parte, instinctul de „lasă că fac mai încolo” este un dușman greu de învins, și duce de multe ori la problema de mai sus cu reminder-ul: dacă poți să faci ceva acum, fă-o! Dacă ai murdărit o cană și ai timp să o speli, spal-o acum în loc să o lași să se strângă cu altele în chiuvetă și apoi să te streseze că sunt prea multe, spre exemplu. Se aplică la orice, și este un obicei greu de antrenat; nici eu nu am reușit să-l stăpânesc în totalitate.
Mai este ceva ce practic de câteva luni: meditația. Sunt exerciții de respirație, cum ar fi cel de 4 4 4 (respiri, menții, expiri) care ajută cu relaxarea; dar există și meditație în stil tradițional, cum ar fi cea transcendentală. Nu e nevoie să mergi la vreun templu, poți să îți iei o mantră de pe internet și să faci asta, sunt destule ghiduri online. Nu este nimic religios în asta, doar dacă vrei tu să fie; pur și simplu îi dai creierului douăzeci de minute lipsite de stimuli externi și îl lași să își facă de cap, cu acea „vibrație” (mantra) în fundal. 

 

Cum ai reușit să faci față criticilor sau prejudecăților legate de ADHD din partea celor din jurul tău?

Firea mea este să îi contrazic și să le ofer dovezi științifice oamenilor cu prejudecăți, dar nu funcționează mereu. Din păcate, trebuie să accepți că uneori oamenii nu sunt dispuși să înțeleagă ceva, oricât de bine ai explica. Am învățat să nu o iau personal, dar recunosc că este greu. Am întâlnit discriminare și hărțuire la fostul loc de muncă atunci când am început să spun că am ADHD, acum sunt mult mai atent cu asta.

 

Care sunt cele mai mari mituri sau înțelegeri greșite pe care le-ai întâlnit în legătură cu ADHD și cum le-ai contracarat?

Cel mai mare mit este că totul se întâmplă doar în capul tău, dar nu este greșit: unde altundeva să fie? Este ceva ce se manifestă în creier din momentul în care te naști. Au început recent să apară aparate care măsoară asta, cu acuratețe de 50% din câte am înțeles. 
De asemenea, s-a dovedit că ADHD-ul este ereditar: dacă ai cel puțin un părinte cu ADHD, atunci este probabil ca și tu să ai (personal am observat că mama și bunica au cam aceleași simptome ca mine, doar că se manifestă puțin diferit la fiecare).
Mai există și mitul că este doar la copii și trece când crești, lucru care este fals: eu sunt dovada vie că nu e așa, la fel și partenera mea; la fel și mulți alți adulți cu ADHD din toată lumea. 
Mai știu că există un mit care spune că ADHD-ul este doar legat de atenție: este parțial adevărat, pentru că, așa cum am enumerat mai sus, reprezintă mult mai mult decât asta; mai ales că vine la pachet cu anxietate sau sensibilități precum cele manifestate la autism. Mentionez că orice mit sau nelămurire mi-au fost clarificate de studii, doctori sau profesori; fie fizic, fie online.

 

Ce sfaturi ai pentru alte persoane tinere diagnosticate recent cu ADHD, care se confruntă cu dificultăți în acceptarea și gestionarea diagnosticului lor?

Nu este o boală, este neurodivergență. Conștientizarea acestui fapt este primul pas. Dacă societatea ar fi dispusă să ne lase să funcționăm în felul nostru, nu ar mai considera simptomele noastre o problemă. Oamenii cu ADHD sau autism au avut mereu un rol în societățile din trecut, dar acum a devenit din ce în ce mai greu să fim noi înșine fără să fim pedepsiți pentru asta. Nu vă învinovățiți dacă nu puteți funcționa precum oamenii neurotipici: societatea modernă a fost creată pentru ei; noi trebuie să ne adaptăm cum putem. Încercați, dacă puteți, să faceți ce vă place și să ascultați de instinct când acesta vă avertizează; este, de obicei, bun la a identifica pericolul de orice fel, dar și în a descoperi menirea fiecăruia. 
Plimbați-vă în natură cât mai des. Oamenii nu au fost făcuți să stea în casă sau în birou toată ziua, dar la cei cu ADHD poate fi insuportabil (cum am pățit și eu în pandemie), iar după aceea apar alte probleme, așa cum am menționat mai sus.

 

Cum consideri că ar putea fi îmbunătățite sistemele de sprijin și înțelegere pentru persoanele cu ADHD în comunitatea noastră?

Nu sunt conștient de asemenea sisteme în țara noastră, dar știu că în alte țări, dacă ai ADHD, poți să ai anumite beneficii la locul de muncă. Știu că în Norvegia, copiii cu ADHD primesc o alocație specială pentru cheltuieli în cazul în care strică obiecte din cauza hiperactivității. Nu este o practică rea, dar cred că în primul rând este nevoie de sprijin emoțional și de educație. Înțelegerea, de asemenea, din partea profesorilor și a colegilor la școală poate scuti copilul cu ADHD de multe traume mai târziu. Am văzut un studiu despre cum oamenii cu ADHD care au avut sprijinul necesar în copilărie au avut simptome mai ușoare pe durata adolescenței, dar și când au devenit adulți. Sprijinul acesta poate varia de la înțelegere și educație până la psiholog sau medicație.

 

Care sunt aspectele pozitive pe care le-ai descoperit în viața ta ca rezultat al experienței tale cu ADHD?

Deoarece sunt distras de cele mai mici detalii, îmi este ușor să îmi dau seama la prima vedere care sunt persoanele ce trebuie evitate și care sunt cele cu care m-aș înțelege bine. Disocierea este de obicei un lucru rău, dar uneori îmi este de folos. Plictiseala este cel mai mare dușman al meu, dacă sunt într-o ședință sau ceva similar unde nu există interacțiune constantă, sau unde gazda nu știe să îți capteze atenția constant, simt cum mă scurg pe jos. Atunci începe clasicul „uitat pe pereți”, când încep să visez și îmi fuge mintea din loc în loc, până când aflu că s-a terminat ședința sau cursul la care particip. Este un dar în situațiile plictisitoare când nu ai altceva de făcut, dar un blestem când ești nevoit să îți menții atenția și să reții anumite lucruri. Este posibil să nu disociez dacă depun foarte mult efort, dar la final apare o extenuare extremă; nu mai sunt capabil să fac multe alte chestii în decursul zilei respective. Dar asta m-a ajutat încă de mic să îmi dezvolt o pasiune pentru lumile fantastice din cărți, filme și jocuri; deoarece pot și eu să creez asemenea lumi doar uitându-mă în gol. În prezent, asta mă ajută să scriu povești cu o oarecare ușurință, lucru care îmi face plăcere. Mi-aș dori să profesez în privința asta dacă voi avea ocazia.

 

Cum te-ai simțit în legătură cu medicația și tratamentul pe care le-ai urmat pentru ADHD? Cum au influențat acestea viața ta de zi cu zi?

La început a fost un dar de la Dumnezeu: am reușit să fiu atent la lucruri fără să fac „stimming” (atunci când dai din picior, sau îți rozi unghiile, sau te joci cu mâinile pentru stimulare constantă). Am putut să lucrez mai bine, să mă uit la filme cu atenția completă acolo și multe altele. Dar efectul devine din ce în ce mai slab cu timpul, organismul se obișnuiește cu medicamentul și nu prea mai are efect. Dar efectele secundare nu pleacă, pentru mine asta a însemnat sensibilitate crescută la stimuli externi și dureri de cap, fapt care m-a făcut să îmi fie frică să ies din casă la un moment dat, să nu cumva să aud ambulanțe sau alte sunete „triggering”. Medicamentul, în mod ideal, ar trebui luat atâta vreme cât îți ia să îți dezvolți obiceiuri sănătoase încât să combați simptomele și fără el. Sunt însă mulți oameni care nu reușesc asta și sunt nevoiți să ia medicamente toată viața. Cred că și ei au nevoie să fie înțeleși și sprijiniți.
Eu nu mai iau pastile, am încercat să iau recent din nou și mi-am dat seama că nu doresc să trec iar prin efectele secundare dacă mă pot descurca cu obiceiurile construite deja. Mi-a luat câțiva ani, dar într-un final am reușit să îmi trăiesc viața de zi cu zi aproape la nivel optim. Nu este ușor, desigur, în fiecare zi este o bătălie nouă; un joc cum e trasul de funie între instincte și obiceiuri, dar reușesc în mare parte din zile.

 

Cum vezi viitorul tău și cum crezi că experiența ta cu ADHD te va influența în atingerea obiectivelor și visurilor tale?

Am menționat mai sus că disocierea mă ajută pe partea de creativitate, dar pe de altă parte sunt distras ușor și îmi este greu să îmi mențin disciplina în ceea ce fac, așa că nu pot spune că îmi este ușor. Mecanismele și mediul pe care mi le-am construit sunt esențiale pentru a putea lucra la lucrurile care mă pasionează, dar și la job-ul de zi cu zi. Cred că voi reuși să îmi ating obiectivele dacă nu mă abat de la rutină și de la mediu, am mare noroc că am control asupra amândurora. Mulți nu au, din păcate.
Eu îmi doresc să devin autor, să scriu romane, povești de toate felurile; deja am făcut mulți pași în privința asta. La prima vedere pare ceva imposibil pentru cineva cu ADHD: să creezi și să aranjezi o întreagă lume când tu nu poți să îți menții atenția la o amărâtă de ședință; dar din nou, pasiunea este foarte importantă. Combinată cu disciplina și rutina poate da roade incredibile.

Mulțumim M.S pentru că ne-ai acordat acest interviu!

PS: Cum tot am deschis subiectul ADHD, avem și o propunere pentru tine. Dacă ești părinte sau cadru didactic, te așteptăm pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD”. Află mai multe și înscrie-te aici.

 

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Prin ochii unui tânăr cu ADHD – Partea I

M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare.

Cum și când ai fost diagnosticat?

Am început în decembrie 2020 să merg la psiholog din cauza anxietății crescute în timpul pandemiei; nu am știut atunci, dar izolarea poate amplifica simptomele ADHD destul de mult, mai ales dacă trăiești cu partenerul în aceeași cameră, cum a fost cazul meu. Ședințele păreau să aibă efect la început, dar cu timpul mi-am dat seama că nu funcționează toate sfaturile și metodele pentru reducerea anxietății pe care mi le-a oferit doamna psiholog. Din întâmplare am aflat despre ADHD și ce înseamnă cu adevărat (am crezut greșit, ca mulți alții, că este doar ceva ce au copiii și trece, ceva legat de hiperactivitate și atât).

În iulie 2021 pus întrebarea la una dintre ședințe: „Am citit despre ADHD și cred că am și eu, ce putem face?” iar doamna psiholog a acționat imediat fără prejudecăți. Mi-a pus multe întrebări: despre copilărie, despre părinți, despre relații. După care, în decursul a trei ședințe, am făcut testul ADHD – DIVA. A fost extenuant, dar la finalul lunii august am primit rezultatul:

Conform testului de ADHD – DIVA Adult, prezintă:

7/9 simptome din criteriul de deficit de atenție la maturitate;
8/9 simptome din criteriul de deficit de atenție prezent în copilărie;
9/9 simptome din criteriul pentru hiperactivitate/impulsivitate prezente la maturitate;
6/9 simptome din criteriul pentru hiperactivitate/impulsivitate prezente în copilărie;
Prezintă simptome ce afectează mai mult de două domenii de funcționare;
Prezintă simptomatologie specifică ADHD de tip combinat.

Trebuie să menționez că în România nu se poate da diagnostic pentru ADHD. Nu primești o foaie, cum se întâmplă în alte țări, care să ateste că ai asta și gata. Când am schimbat recent medicul de familie i-am spus că am ADHD și nu a găsit cod sistem, a trebuit să treacă anxietate în schimb.

Cum ai primit vestea?

Am avut multe întrebări, cum ar fi: de ce pare că am simptome mai mult ca adult? Iar răspunsul dumneaei a fost că unii oameni cu ADHD tind să uite cum se comportau în copilărie, fie din cauza traumelor asociate cu consecințele simptomelor, fie din alte motive; ei răspund așa cum își amintesc. De asemenea, simptomele se pot schimba când persoana cu ADHD ajunge la maturitate, spre exemplu hiperactivitatea externă poate deveni internă, cum am pățit și eu; să ai capul constant plin de gânduri și de griji, sărind de la un gând la altul cu o viteză extenuantă; fapt care poate da naștere anxietății.

Am întrebat ce se poate face în afară de a merge la psiholog, auzisem povești de prin alte țări cu diferite medicamente și cum sunt abuzate de oamenii fără ADHD. Doamna psiholog m-a trimis la psihiatru de unde am plecat cu o pastilă pentru anxietate și una pentru ADHD. Le-am luat pe ambele mai multe luni, după care am renunțat la prima; în scurt timp și la a doua. Pe moment, până să fac ceva în privința asta, am fost bucuros, aveam în sfârșit un răspuns la toate problemele mele.

Care este atitudinea ta față de diagnostic (ții secret acest aspect despre tine sau ești deschis vizavi de el)?

Familia mea știe, prietenii la fel. În schimb, la muncă încerc să nu dezvălui dacă nu mă simt sută la sută confortabil cu persoana și cu locul; chiar și atunci prefer să spun că am anumite probleme, să le descriu așa cum sunt în loc să spun ADHD în mod direct, deoarece am pățit la alt loc de muncă să dezvălui asta și să mi se menționeze des după aceea că „e de la ADHD” când făceam ceva greșit.

Cum au reacționat familia și prietenii când au aflat diagnosticul tău? Atitudinea lor față de tine s-a schimbat?

Familia a fost confuză: unele rude au spus că nu am arătat niciodată simptome (nu știau ce înseamnă asta oricum), mama a spus că am fost dus la medic când eram la grădiniță deoarece eram hiperactiv (la sugestia învățătoarei sau asistentei de la grădiniță, nu mai țin minte) și că domna doctor a spus că nu am nimic, că așa sunt copiii. Faptul acesta eu l-am aflat de la mama abia după diagnostic, din păcate. A trebuit să le explic rudelor în ce constă și cum am ajuns aici și au înțeles până la urmă, chiar daca nu a fost usor; mai ales pentru o țară unde sănătatea mintală ca subiect este tabu.

Prietenii, în schimb, nu au fost surprinși. Este un fenomen numit „masking” care apare și la autism (este comorbid între 50% și 70% cu ADHD, dar nu am făcut test oficial pentru autism încă) care te face să îți ascunzi și să internalizezi instinctiv simptomele în preajma oamenilor cu care nu ești complet confortabil; fapt care poate crea anxietate pe termen lung, dar și să dea impresia că “nu ai nimic” celor care nu te cunosc cu adevărat.

Cum era viața ta înainte de diagnostic?

Mereu am știut că e ceva în neregulă cu mine: când eram copil cream probleme des și nu reușeam să îmi fac prieteni de lungă durată. Am fost supus bullying-ului ani la rând din cauza diferențelor mele, fapt care a dus la traume și anxietate. La finalul clasei a VIII-a când toți plângeau că se rupe gașca, eu eram bucuros că scap de acel mediu toxic. Înainte să înceapă bullying-ul mă comportam exact cum s-ar comporta un copil tipic cu ADHD: eram hiperactiv, eram gălăgios, eram intrusiv și neatent la ore; dar doar la cele care nu îmi plăceau, sau la care îmi displăcea profesorul; s-a dovedit că oamenii cu ADHD, oamenii neurodivergenți în general, pot învăța chiar mai bine decât neurotipicii dacă subiectul îi pasionează. Țin minte cum m-am chinuit cu anumite materii, cum am rămas corigent chiar; pe când la altele luam note mari fără efort, fără să fac teme sau să iau notițe, doar pentru că eram absorbit de subiect și rețineam tot.

Ca adult m-a afectat în primul rând la facultate: nu am reușit să îmi fac niciun prieten; toți prietenii pe care îi aveam i-am cunoscut online, în jocuri sau pe rețele; față în față îmi este greu până în prezent să vorbesc cu străini, sau chiar cu cunoștințe, dacă nu suntem pe aceeași lungime de undă în totalitate. De asemenea, mă exprim mult mai bine în scris decât în vorbit sau prin gesturi, deci poate și asta a ajutat.

În primele săptămâni am avut atacuri de anxietate la facultate. Acolo ești pe cont propriu. Depinde de tine să urmărești programul, să te organizezi, să vii la anumite ore; a fost mult prea extenuant, fapt care a pus capăt învățământului universitar pentru mine: de trei ori am încercat să fac o facultate si tot de atatea ori am renunțat. Persoanele cu ADHD au mari probleme cu organizarea, cu noțiunea timpului, și cum am menționat înainte: cu atenția la subiecte care nu le plac. Dacă ar fi fost vreo facultate care să îmi placă la nebunie, probabil aș fi reușit să o termin, dar nu am găsit până acum și am încetat căutarea, cel puțin în România. De asemenea, cu viața de adult și schimbarea simptomelor am căpătat și o sensibilitate destul de mare la stimuli externi, dacă înainte doar mă distrăgeau, acum îmi provoacă stres și anxietate.

Cum te-a afectat diagnosticul de ADHD în viața ta personală și profesională în ultimii trei ani?

M-a ajutat să accept că așa sunt eu și că nu e nimic în neregulă cu mine, am avut doar ghinionul să mă nasc într-o perioadă și/sau locație nepotrivită. Am aflat de atunci tot ce se poate afla despre ADHD și încerc să fiu și acum la curent cu toate noutățile în privința asta (doctorul Russell Barkley este o sursă bună, dar nu singura). Am aflat despre teoria care spune că suntem excepționali într-un trib: suntem capabili să observăm detaliile mici, să distingem pericolul sau hrana mai bine decât neurotipicii, și să luăm mai multe riscuri. Unele studii au arătat că oamenii cu ADHD sunt mai buni antreprenori, de exemplu, datorită celor menționate mai sus (am câteva rude ca exemplu, și da, este ereditar ADHD-ul). De asemenea, este foarte comună lipsa de respectare a autorității; mulți oameni cu ADHD sau autism sunt incapabili să perceapă autoritatea, mai ales cea absolută sau cea neînțeleasă.

Care sunt cele mai mari provocări cu care te confrunți în gestionarea simptomelor ADHD în viața de zi cu zi?

Organizarea, noțiunea timpului și memoria sunt cele mai netrebnice. Am mare noroc că lucrez de acasă, în așa fel am mult mai puțini stimuli externi și mă pot concentra mai bine, altfel aș fi avut probleme și cu atenția. Fenomenul de „hyperfocus” intervine pe partea de organizare și de timp atunci când mă axez prea mult pe o singură chestie, până când aceea este rezolvată. Inabilitatea de a trece peste ceva fără ca acel ceva să fie „complet” este foarte comună la ADHD, din ce am aflat. Partenera mea are de asemenea ADHD (motiv pentru care ne înțelegem așa bine) și la ea se manifestă mai agresiv această problemă: uită să mănânce, să bea apă, să se ridice de pe scaun; asta am pățit și eu acum, de când am început să răspund la aceste întrebări. Sunt și avantaje, cum ar fi că termini ce începi aproape mereu, dar este extenuant pe termen lung. De asta se leagă și noțiunea timpului. Noțiunea timpului (lipsa ei) a fost mereu o problemă mare pentru mine: întârziam la școală aproape zilnic, acum întârzii la muncă sau la alte activități indiferent care ar fi distanța parcursă. Percepția timpului este distorsionată des la oamenii cu ADHD: nu suntem capabili să estimăm și să calculăm cât durează anumite chestii.

Memoria de scurtă durată este alt inamic. Aici se aplică același principiu ca la materiile școlare: dacă e ceva ce îți place sau te-a marcat, atunci se transferă în memoria de lungă durată și rămâne; dacă nu, atunci este cel mai probabil uitat la fel de repede cum a venit (dacă nu e ceva spontan, spre exemplu „du-te acum și fă chestia asta”). Mereu mi s-a spus că uit pentru că „nu îmi pasă”. Este pe jumătate adevărat: creierul meu nu poate fi convins ușor că ceva este cu adevărat important dacă nu consideră din prima că este.

Ține aproape pentru partea a II-a a interviului!

Ps: Dacă ești părinte sau cadru didactic, te invităm să participați pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD”. Află mai multe și înscrie-te aici.

Strategii pentru a încuraja comportamentele pozitive

Munca cu copiii poate fi una dintre cele mai plăcute experiențe, însă uneori poate deveni și frustrant. La fel de ușor cum apar comportamentele pozitive, atât de ușor pot apărea și comportamentele problemă. Educarea copiilor și munca cu ei presupune, pe lângă încurajarea și suportul oferit, și frustarea lor – atât pentru binele lor cât și pentru a celorlalți.

Atât noi adulții (părinți, educatori, terapeuți etc.) cât și copiii, nu suntem ființe perfecte, totuși, cea mai bună metodă de predare necesită un plan de disciplină eficient. E important pentru părinți și pentru specialiști să știe cum să gestioneze comportamente probleme dar și cum să încurajeze comportamentele pozitive. O disciplină bună, cu alte cuvinte, duce la o predare bună și la vremuri bune.

Încurajarea comportamentelor pozitive poate implica un efort mai mare atât pentru adult cât și pentru copil- decât gestionarea comportamentelor problemă. De aceea, vă propunem câteva metode simple pentru a ajuta la încurajarea acțiunilor pozitive la copilul dumneavoastră. Uneori veți putea pune în aplicare doar una dintre aceste metode, alteori vă veți folosi de două sau chiar trei metode.

O primă metodă este întărirea pozitivă/lauda. Laudele ar trebui să apară des, în fiecare zi. Numărul laudelor și a alor interacțiuni pozitive ar trebui să depășească numărul comentariilor negative la un raport de aproximativ trei la unu (trei laude la un comentariu negativ). Un prim gând ar putea fi că acest lucru este aproape imposibil sau greu de făcut, însă dacă vă uitați cu atenție, nu ar trebui să apară probleme în a găsi un comportament pozitiv de întărit. Câteva exemple ar putea fi: “Ți-ai început temele singur! Ești foarte tare”, “Ți-ai pus hainele înapoi în dulap, super!”, “Te-am văzut cum ai jucat astăzi fotbal. Te-ai descurcat foarte bine!”.

Odată ce ați pus copiii să realizeze cu succes un anumit comportament pozitiv, întărirea pozitivă poate ajuta la menținerea cooperării sau a performanței bune. Cu toate acestea, trebuie acordată o mare atenție la cum oferim aceste laude deoarece acestea ar trebui adaptate într-o oarecare măsură pentru fiecare copil și fiecare situație în parte. Unii copii preferă întărirea verbală pozitivă emoțională și elaborată, în timp ce altora nu le place.

Două trucuri suplimentare care pot ajuta ca laudele să aibă un efect și mai mare la stima de sine a copilului: lăudați copilul în fața altor oameni și oferiți laude neașteptate.

„Cronometrele de bucătărie” sunt dispozitive minunate pentru încurajarea unui comportament pozitiv la copii. Cronometrele, de orice fel chiar, pot fi de mare ajutor pentru aproape orice comportament pozitiv – fie că este vorbă de a-și pune hainele înpoi, de a strânge după o activitate sau de o tranziție dintre două activități. Copiii, în mod special cei mai micuți, au tendința naturală de a dori “să bată” dispozitivul mecanic de ticăituri.

O altă strategie prietenoasă și motivantă este graficul. Cu graficele, veți folosi ceva ca un calendar pentru a ține evidența a diferitelor comportamente pozitive ale copilului. Puteți pune acest calendar fie pe biroul copilului sau să le afișați într-un loc cât mai vizibil și ușor de accesat. Un astfel de calendar poate fi personalizat în funcție de copil. De exemplu, zilele săptămânii vor fi trecute orizontal în partea de sus iar comportamentele vizate vor fi trecute unul sub celălalt în partea stângă. În momentul în care copilul finalizează sarcina în mod satisfăcător, puteți indica acest lucru în calendar cu stickere pentru copiii mai mici și numere, puncte sau note pentru copiii mai mari.

Cu aceste calendare, întărirea pozitivă poate veni din trei lucruri: graficul în sine, laudele din partea adultului și satisfacția de a face o treabă bună. Putem numi aceste trei lucruri întăritori naturali. Scopul este de a ajuta copilul să dezvolte o motivație intrinsecă, mai degrabă decât să fie motivat doar de o recompensă extrinsecă/recompensă artificială. Uneori, totuși, întăritorii naturali pot să nu fie suficienți pentru a-l motiva pe copil să îndeplinească o sarcină iar atunci veți putea recurge la recompense artificiale (de exemplu: tokeni colorați, stickere, desert, timp extra pentru o activite plăcută etc.).

Acestea sunt doar câteva strategii pentru a întări comportamente pozitive. Cu timpul, punându-le în aplicare, vă va fi mult mai ușor să veniți cu strategii proprii. Ceea ce este important de reținut este că atunci când implementăm o intervenție, consecvența este necesară pentru a vedea rezultate – fie că sunt mici, fie că sunt îmbunătățiri majore.

Bibliografie:

Phelan, T. & Schonur, J. (2016). 1-2-3 Magic in the Classroom

Articol scris de: Lazăr Tanita – terapeut și coordonator Asociația Activity.

Dezvoltarea inteligenței emoționale la copiii cu autism – expresiile feței și mimica gestuală

Dezvoltarea inteligenței emoționale la copiii cu autism - expresiile feței și mimica gestuală

Pentru a înțelege la ce ne referim prin termenul de “emoții”, ar trebui să începem prin a-l defini. Conform dicționarelor explicative, emoția este “reacția afectivă de intensitate mijlocie și de durată scurtă (...) oglindind atitudinea individului față de realitate". Conform literaturii de specialitate, dezvoltarea abilităților emoționale pentru preșcolari începe de la cele patru emoții de bază: fericit, trist, speriat și furios. Cu toții simțim emoții pe parcursul întregii vieții, dar există persoane care nu pot identifica propriile emoții sau nu pot recunoaște emoțiile celor din jur chiar dacă la o primă vedere poate părea o simplă deprindere. O mare parte dintre aceste persoane suferă de tulburare de spectru autist.

Tulburarea de spectru autist reprezintă o dizabilitate de dezvoltare corectă a creierului uman, afectând trei arii principale de funcționare și dezvoltare: comunicarea, interacțiunea socială și comportamentul. În cazul persoanelor diagnosticate cu Tulburare de Spectru Autist, dezvoltarea inteligenței emoționale reprezintă unul dintre principalele obiective ale planului de intervenție, alături de stimularea limbajului și corectarea comportamentelor.

Dezvoltarea emoțională a copiilor reprezintă capacitatea acestora de a simți, înțelege și exprima propriile emoții, dar și de a percepe emoțiile celor din jur. De asemenea, unul dintre primele semnale de alarmă care ne pot indica faptul că un copil ar putea suferi de autism, apare în jurul vârstei de 4-6 săptămâni. Lipsa surâsului voluntar ca reacție a stimulilor din jur și, mai apoi, lipsa zâmbetelor sociale, începând cu vârsta de două, trei luni și până la un an, ar putea fi un prim indicator în diagnosticarea copilului nostru.

Deși copiii cu autism au probleme în identificarea emoțiilor, nu este imposibil ca ei să ajungă să le recunoască și chiar să le exprime în mod corect. În primul rând, trebuie să fim răbdători și să fim conștienți că nu este un drum simplu. Trebuie să înțelegem faptul că fiecare copil este unic, iar gradul de afectare este diferit, așa că abilitățile vor evolua diferit de la caz la caz. Ceea ce trebuie să avem în vedere este faptul că trebuie să începem cu pași mici.

Pe parcursul procesului de recuperare, există pași ce trebuie urmați pentru învățarea tuturor abilităților noi. Pentru dezvoltarea emoțională, este folosit același tipar. O modalitate de a recunoaște sentimentele și emoțiile o reprezintă, în primul rând, identificarea expresiilor faciale. Astfel, putem începe cu prezentarea emoțiilor pe pictograme și imagini, apoi trecem la generalizarea lor în diferite medii și mai apoi la înțelegerea propriilor emoții. Trebuie să avem în vedere faptul că, deși poate recunoaște cu ușurință toate emoțiile cu ajutorul imaginilor, copiilor nu le va fi ușor să generalizeze emoțiile și în mediu.

Revenind la procesul de învățare, acesta ar trebui să fie prezentat într-un mod atractiv pentru copii, astfel predarea emoțiilor se poate face mai ales în mediul natural prin intermediul unor activități distractive.

În continuarea articolului vă vom prezenta câteva activități structurate ce poate fi utilizate ca primă etapă în identificare și exprimarea emoțiilor.

Citește și articolul: Ce activități și jocuri putem face acasă cu copiii cu autism?

1. Prefă-te că te simți

Materiale necesare: imagini cu expresii faciale și corporale, o oglindă.

Cerința: Fă și tu!

Pregătim o serie de imagini cu diferite emoții întărite prin expresii faciale și corporale.

 

 

 

 

În timpul jocului, denumim emoția asociată fiecărei imagini.

Apoi, îi cerem să imite expresiile prezentate, descriind, în același timp, poziția ochilor, a sprâncenelor și a gurii.

             

Pentru mai mult succes, expresiile se exersează în fața unei oglinzi, iar adultul trebuie să imite la rândul său expresiile din imagine. Este necesar să întărim emoția prezentată prin integrarea în joc a unei experiențe. De exemplu, când mimează un chip vesel, am putea să îl gâdilăm pentru a ajunge să facă asocierea dintre experiență, senzația dată și emoție.

După ce copilul ajunge să recunoască toate expresiile faciale destinate celor patru emoții de bază, putem avansa și adăuga în activitatea noastră și indicațiile verbale, fără suport vizual, spre exemplu: "arată bucurie"!

2. Ghicește emoția!

Materiale necesare: pictograme cu diferite expresii faciale.

Cerința: Eu mimez și tu ghicești emoția!

Pentru a juca avem nevoie de cel puțin doi participanți, însă numărul participanților poate fi nelimitat. Un jucător va merge în față și va extrage una dintre pictogramele ce reprezintă diverse expresii faciale destinate emoțiilor.

Va mima, apoi, expresia de pe cartonaș, iar celălalt jucător/ceilalți jucători vor ghici emoția reprezentată.

    

Apoi va veni rândul următorului jucător să mimeze și tot așa până la ultimul participant.

Indiferent de jocul ales, pentru a fi mai atractiv, premiul final ar trebui să fie un lucru extrem de motivant pentru copil.

Activitățile prezentate mai sus se pot realiza atât în timpul terapiei, cât și acasă sau în timpul grupurilor de socializare. Cu toții știm că pentru a putea fi deprinse cu ușurință, abilitățile copiilor trebuiesc exersate cu repetitivitate, astfel activitățile și jocurile educative, indiferent de aria pe care o dezvoltă, ar trebui să nu lipsească din niciunul dintre mediile cu care copiii iau contact.

 

Surse de informație:

Anabel Cornago, “LAS EMOCIONES EN EL AUTISMO. MÓDULO 2. Expresión emocional” Jose Feliciano, https://autismocdmexico.org/ar/autismo-y-emociones/, 26.02.2021

Ciornohac Mădălina, https://edu.freepedia.ro/inteligenta-emotionala-copii-t-s-a, 07.03.2021

Dr. Ileana Andreescu, https://www.reginamaria.ro/utile/dictionar-de-afectiuni/autism-tulburare-de-spectru-autist

Imagini emoții – Kit resurse ABA

Articol realizat de Iuliana Lazăr – pedagog de recuperare

 

 

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Ce activități și jocuri putem face acasă cu copiii cu autism?

Ce activități și jocuri putem face acasă cu copiii cu autism?

Activitățile de stimulare a copiilor cu TSA nu trebuie să se oprească odată cu terminarea ședinței de terapie. Putem petrece timp de calitate cu ei și în același timp să stimulăm, prin diverse jocuri și activități, sensibilitatea, motricitatea și abilitățile sociale cum ar fi empatia, comunicarea, limbajul sau identificarea emoțiilor.

Citește și articolul: https://www.asociatia-activity.ro/simptomele-autismului/

Vă propunem diferite materiale pentru a lucra acasă cu copiii cu autism și pentru a vă face viața de zi cu zi cât mai ușoară.

Activități senzoriale

Aceste tipuri de activități vă permit să îmbunătățiți abilitățile motorii fine ale copilului. Deoarece majoritatea copiilor cu autism au mai puțină sensibilitate cu simțul tactil, este important ca aceștia să lucreze cu diferite texturi și să poată percepe senzațiile de baza: aspru, neted, moale și aspru. Pentru a realiza acest lucru, trebuie folosite diferite materiale precum plastilină, play doh, spumă, cutii cu ouă, nisip magic, bumbac.

Activități muzicale

În cadrul activităților și jocurilor copiilor cu autism, este recomandat ca părinții să cânte cu voce tare melodii pentru copii, deoarece în acest fel vor putea aprecia cu ușurință vocalizarea și vor percepe mai clar pronunția fiecărui cuvânt, stimulând comunicarea. Cântecele care se interpretează trebuie repetate constant, astfel încât copilul să încerce încetul cu încetul să le învețe și să participe cu fraze mici. Mai mult, este important ca cântatul să fie însoțit de dans pentru că în acest fel copilul își va îmbunătăți coordonarea prin imitarea pașilor.

Activități de lectură

Pentru a include lectura ca parte a activităților de acasă, este recomandat să începeți cu povești cu pictograme, deoarece în ele fiecare cuvânt sau acțiune mic va fi reprezentat printr-un desen simplu care le va permite să înțeleagă mai bine povestea. Dacă nu aveți povești cu pictograme, puteți alege să folosiți povești tradiționale cu grafică mare și să folosiți un limbaj simplu cu fraze scurte, astfel încât copilul să poată interpreta și învăța cuvinte noi.

Activități de lucru la masa 

Aceste activități sunt importante deoarece dezvoltă capacitatea copilului de a aștepta și de a-și menține atenția concentrată pe o acțiune. Ca o primă activitate, puteți începe să colorați imagini. La început este recomandat să îi oferi copilului desene simple, precum fructe sau legume care conțin una sau două culori cu mostrele respective, astfel încât copilul să vadă cum va arăta desenul deja colorat cu creioane colorate. Ca a doua varianta, ai folosirea hârtiei creponate sau lucioase, unde copilul trebuie să șifoneze, să rupă, să facă bile și să taie. Printre alte variante de activitate se pot folosi culori tempera sau acuarele. În acest caz, este important să se protejeze zona de lucru cu folie de plastic și copilul să aibă un șorț de protecție. Pentru pictură, copilului i se vor oferi desene mari pe carton și se pot folosi diferite tehnici: pictura cu mâinile, cu pensula, bureți, capace de sticle, precum tampoane etc.

Activități cu păpuși 

Activitățile și jocurile pentru copiii cu autism cu ajutorul păpușilor permit copilului să-și stimuleze comunicarea acasă. La început, pentru a capta atenția copilului, poți folosi o păpușă sau un animal de pluș cu personajul său preferat și să încorporezi treptat alte personaje. Păpușile pot fi realizate din materiale simple, disponibile acasă (șosete, role de carton de hârtie igienică, linguri de plastic, desene cu paie sau paie). În aceste jocuri, părintele poate dezvolta o nuvelă sau pur și simplu poate pune un ping pong de întrebări despre activitățile desfășurate de copil în timpul zilei.

Activități puzzle-uri

Acest tip de joc este foarte util deoarece promovează concentrarea, coordonarea mână-ochi, memoria, memoria vizuală și copierea modelelor. Mai mult, dacă începem să ne jucăm cu ei sau îi lăsăm să se joace cu alți copii, lucrăm și la socializare. Pentru ca această activitate să fie atractivă pentru copiii cu TSA, trebuie să se bazeze pe interesele și gusturile acestora și să se țină cont de vârsta lor. De exemplu, dacă copilului îi plac mașinile, îi putem cumpăra puzzle-uri unde trebuie să recreeze modelele din 3 piese, 10 piese, 20 piese etc.

Activități cu figuri și forme geometrice cu plastilină

Aceste jocuri ar trebui să fie jucate întotdeauna sub supravegherea unui adult și evitând orice tip de material toxic, deși sunt foarte recomandate pentru vârsta de 2 - 3 ani sau 3+. Când ne jucăm cu plastilină, îi putem lăsa să manipuleze și să creeze acele forme care le plac cel mai mult. La fel, le putem cere să construiască o anumită figură sau să copieze un model folosind diferite culori. Aceste tipuri de jocuri încurajează motricitatea fină, socializarea și utilizarea limbajului, deși unii copii le pot respinge pentru că sunt foarte senzoriale. Din acest motiv, este esențial ca copilul să se simtă motivat, în largul său și confortabil atunci când se joacă cu plastilină. În caz contrar, putem opta pentru alte activități mai potrivite gusturilor dumneavoastră.

Activității cu construcții, asamblare și jocuri simbolice

Jocurile LEGO sunt potrivite pentru toți copiii. Cu toate acestea, la copiii cu TSA le putem folosi pentru a lucra abilitățile motorii și imitare. De exemplu, puteți construi împreună turnuri și lanțuri sau sorta totul după culoare.

Distracția copiilor cu autism poate fi uneori dificilă, deoarece aceștia tind să se plictisească ușor și să-și piardă concentrarea. Cu toate acestea, există o serie de jocuri pe care le putem adapta nevoilor, gusturilor și caracteristicilor dumneavoastră cu care să vă lucrați psihomotricitatea. În plus, putem împărtăși acest timp de joacă cu ei sau îi putem lăsa să se joace cu alți copii și să-și dezvolte abilitățile sociale și limbajul.

Cu aceste activități, stimularea unui copil cu TSA acasă nu va mai fi o provocare complicată, deoarece copiii ne pot învăța mult mai multe ca părinți. E timpul să te joci!

Articol scris de Leti Sora

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Simptomele autismului

Simptomele autismului

Autismul este tot mai frecvent în zilele noastre și reprezintă o tulburare a proceselor normale de dezvoltare care apar în primii doi ani de viață. Acesta poate afecta limbajul, jocul, cogniția, dezvoltarea socială, precum și abilitățile de adaptare. Deși, autismul este prezent încă de la naștere, semnele acestei tulburări pot fi greu de identificat sau de diagnosticat în timpul copilăriei timpurii.

Față de copiii tipici, micii speciali cu autism evită contactul vizual, rămân fixați pe un singur obiect sau activitate, practică anumite activități specifice, cum ar fi legănatul sau lovitul palmelor într-un mod repetitiv. Dacă un copil tipic este ușor de stimulat prin sunete și își dezvoltă vocabularul și competențele gramaticale progresiv, un copil diagnosticat cu autism pare a fi surd în fața anumitor sunete și își începe dezvoltarea limbajului, oprindu-se brusc din a mai vorbi. În același timp, micii speciali se pot comporta ca și cum nu ar fi conștienți de venirea sau plecarea persoanelor din jur și le pot ataca și răni fizic fără provocare. Un alt lucru caracteristic este reprezentat de interesul lor față de proprietățile senzoriale ale jucăriilor, precum mirosul sau gustul, absența jocului simbolic fiind și el printre primele semne ale autismului.

Citește și articolul: https://www.asociatia-activity.ro/tantrumul-provocare-si-oportunitate-de-invatare/

Alte simptome ale autismului sunt reprezentate de lipsa identității personale, aceștia nu se pot identifica pe sine, au tendința de izolare și prezintă o lipsă de inhibiție în comportamentul general. Copiii cu autism prezintă mișcări ritmice de pendulare a capului, rotirea în jurul axului propriu, stări de anxietate extremă și un control corporal scăzut în contexte specifice. În plus, autismul este caracterizat și de deficiențe în vorbire, vorbire întârziată, stereotipii verbale, ecolalie, repetarea unor vocale sau consoane în pronunțarea unui cuvânt, utilizarea frecventă a substantivelor, numelor proprii, imperativelor și evitarea folosirii pronumelor sau utilizarea inversiunii pronominale datorită confuziei dintre eu și non-eu.

Cu toate acestea, este de menționat faptul că micuții speciali pot deveni independenți dacă au parte de terapia adecvată și de susținere la fiecare pas în lumea lor fascinantă.

Surse:

Cumpănășoiu, T. S. (2021). What is and what is not autism. Journal of Romanian Literary Studies, (24), 972-981.

Vrabie, S. (2016). Caracteristicile social-psihologice ale copiilor cu autism. Univers Pedagogic, 52(4), 56-65.

Articol scris de Cristina Barbu

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Tantrumul – provocare și oportunitate de învățare

Tantrumul - provocare și oportunitate de învățare

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare, precum și cel mai greu de gestionat. O criză de furie majoră ar putea fi, de asemenea, cel mai puternic instrument pe care copiii îl au atunci când vine vorba de a-și antrena părinții să își atingă scopurile. Uneori, părinților le este dificil să mențină controlul chiar și în propriile case.

Este normal și firesc ca aceștia să nu le poată oferi celor mici tot ceea ce își doresc de fiecare dată. Cu toate acestea, dacă nu suportă strigătele sau țipetele acestora, ei pot ceda. Pe de altă parte, părinții care nu suportă zgomotul făcut de copil, se pot înfuria recurgând la strigăte sau la pedepse fizice, lucru absolut neindicat. Episoadele repetate de acest fel reprezintă un stres major și pentru alți membri ai familiei, iar crizele de furie prost gestionate pot provoca conflicte maritale extreme.

Pentru mulți adulți, cea mai dificilă parte a unei crize de furie a unui copil este protestul în sine. Zgomotul, drama și angoasa făcute de copil pot produce o combinație extrem de dureroasă, de furie și de panică pentru părinte, mai ales atunci când tantrumul are loc în public. Pe de-o parte, părintele este speriat că nu va putea pune punct crizei de furie în curând, iar pe de altă parte, devine furios de ceea ce consideră că este extrem, exagerat și inutil în comportamentul celui mic.

Cu toate acestea, există și vești bune: gestionarea crizelor de furie nu este imposibilă. Sigur, părinții își doresc să aibă o rețetă minune care să elimine toate crizele de furie ale copiilor. Din păcate, o astfel de rețetă nu există. Unii vor fi nevoiți să învețe cum să gestioneze bine crizele de furie, fiind fermi și păstrând noile strategii. În acest timp nu le rămâne decât să urmărească crizele de furie care încep să scadă în intensitate, frecvență și durată. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este necesar ca părinții să nu cedeze. Atunci când copilul are un tantrum este important ca părintele să nu îi acorde atenție comportamentului negativ al copilului.

Odată implementat și dus la final acest tip de strategie, specialiștii spun că în aproximativ două săptămâni comportamentele pe care părinții vor să le diminueze vor scădea considerabil. Este dificil, dar nu imposibil. Și nu, nu este o problemă ca părinții să spună ”NU” copiilor lor în anumite situații, la fel cum nu este anormal ca cei mici să se întristeze în aceeași situație. Important este ca ambele părți să meargă mai departe ulterior și să își continue activitățile.

Un alt aspect foarte important constă în acceptarea crizelor de furie ale copiilor atunci când părinții le cer acestora să nu aibă un anumit comportament sau îi anunță că nu pot cumpăra de fiecare dată tot ceea ce își doresc. În același timp, este important ca părinții să normalizeze emoțiile copiilor. Acest lucru îi va ajuta pe cei mici să se simtă în siguranță, înțeleși și acceptați.

Și nu, nu e loc de îngrijorare! Atunci când se implementează o astfel de strategie, este normal ca furia copilului să atingă cote maxime. Specialiștii le recomandă părinților să nu cedeze nici în astfel de situații, să rămână lângă copil și să empatizaze cu acesta. De reținut este faptul că toți părinții au trecut prin momente asemănătoare pe parcursul vieții, iar acel amalgam de emoții resimțite (de toți actorii implicați în tantrumuri) este absolut natural.

Dacă sunteți părinți sau cadre didactice, vă invităm să participați pe 20 mai la cursul „Tantrumul – cum îl gestionăm?”. Aflați mai multe și înscrieți-vă aici.

Articol scris de Raluca Berchez

 

 

 

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Cum gestionăm crizele de furie ale copiilor?

Cum gestionăm crizele de furie ale copiilor?

Crizele de furie fac parte din viaţa copilului nostru şi este foarte important să ştim cum să le gestionăm şi cum ar trebui să ne comportăm când acestea apar. Cel mai des le întâlnim la copiii cu vârste cuprinse între 4 şi 10 ani, iar specialiştii spun că acestea presupun: ţipat, lovit, trântit pe jos sau aruncatul obiectelor.

De ce apar crizele de furie?

Ele apar atunci când cei mici vor să transmită un anumit lucru sau se simt frustraţi că nu primesc ceea ce în momentul în care își doresc. Prin urmare, acest tip de comportament le este cel mai la îndemână pentru a comunica acest lucru. De asemenea, părinţilor le este uneori greu să înţeleagă de ce apar aceste crize şi le este greu să le gestioneze, fapt pentru care, aceste episoade se pot înrăutăţi. Specialiştii susţin că pot să ţină între 10 şi 30 de minute, în unele cazuri poate mai mult, şi se manifestă cu ţipat, lacrimi sau alte comportamente nedorite. Printre cauzele crizelor se numără: faptul că sunt într-o perioadă de tranziţie, încearcă să atragă atenţia, li se ia un obiect dorit de ei, nu au învăţat toate cuvintele pentru a spune ceea ce simt sau ce vor şi acest fapt le provoacă furie, sunt obosiţi, le este foame, sunt îngrijoraţi, supăraţi sau stresaţi.

Care sunt semnele că urmează o criză de furie?

Părinţii caută din ce în ce mai des indicații cu privire la cum ar putea să prevină o criză de furie şi care ar fi semnele ce ar indica apariţia unui episod. Psihologii susţin că sunt dificil de prevenit aceste momente, dar se poate învăța modul în care li se face față. Tot ei au venit cu câteva semne ce ar indica apariţia unui episod: tonul celui mic devine mai ridicat, copilul este mai agitat, începe să se încrunte şi poate părea că nu mai are deloc răbdare. Este important să-i reamintim copilului despre reguli în cazul acesta şi de consecinţele ce pot urma dacă nu le respectă.

Cum gestionezi o criză de furie?

Partea cea mai dificilă a unei crize de furie este chiar gestionarea acesteia. Primul pas ar fi să identificați ce a provocat criza de furie şi să ignoraţi comportamentul nepotrivit. Este important să nu îi oferiți atenţie atunci când are o criză de furie. Trebuie să fiți consecvenţi atunci când faceți asta pentru a-l determina pe copil să înţeleagă că nu primeşte ce vrea dacă are un comportament nepotrivit. Oferiţi-i spaţiu ca să se descarce, dar aveţi grijă să nu se rănească pe sine sau pe cei din jur. Îi distrageți atenţia şi jucaţi-vă cu ce îşi doreşte ca să realizeze că odată ce se linişteşte se poate juca şi el. Lăudaţi-l când s-a liniştit şi oferiți-i cuvinte frumoase şi de apreciere ca să înțeleagă că numai comporamentele bune sunt cele răsplătite. Copilul are nevoie să înţeleagă că sunteţi interesat de activităţile pe care le faceţi. Respectați regulile şi limitele pe care le-aţi impus. Nu vă lăsaţi copleşiţi de criza de furie şi fiţi puternici până când aceasta se termină. Respectaţi-vă cuvântul şi comportamentul. Fiţi fermi. Fiţi un exemplu de comportament potrivit şi nu vă înfuriaţi sau ţipaţi ca să facă diferenţa dintre ce este potrivit şi ce este nepotrivit. La vârste mai mari, după ce se liniştește, încercaţi să aveţi o conversaţie despre criza de furie în care să-l faceţi să înţeleagă că un comportament nedorit nu îl va ajuta.

Dacă sunteți părinți sau cadre didactice, vă invităm să participați pe 21 mai la cursul „Tantrumul – cum îl gestionăm?”. Aflați mai multe și înscrieți-vă aici.

 

 

 

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Ești cadru didactic? Află cum să integrezi lauda, distracția și iertarea în atmosfera clasei tale

Ești cadru didactic? Află cum să integrezi lauda, distracția și iertarea în atmosfera clasei tale

Când vine vorba de laudă, distracție și iertare profesorii au o muncă mai grea decât ne-am aștepta. Aceste trei elemente sunt necesare pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor, ducând la creșterea stimei de sine și la întărirea relațiilor din viitor. Cu toate acestea, adulților le este dificil să se implice în aceste tipuri de comportament atât de des pe cât ar trebui.

Dar de ce?

Există un proverb care ne spune: ”Oamenii supărați fac zgomot, oamenii fericiți tac”. Acesta se referă la faptul că atunci când adulții sunt triști le oferă mai mult feedback copiilor (adică îi ceartă, dau o atenție mai mare comportamentelor negative), dar atunci când sunt fericiți, aceștia tac. Practic, le este mai ușor să se lege de comportamentele nepotrivite, iar atunci când cei mici au comportamente pozitive, sunt tentați să nu spună nimic, să nu îi încurajeze, deoarece sunt normale.

Lauda este un constructor al stimei de sine pentru că recunoaște și întărește comportamentul unui copil. Când elevii fac ceea ce își dorește profesorul, este mult mai ușor să se distreze cu ei. De asemenea, iertarea este necesară atunci când copiii fac alegeri nepotrivite care agravează anumite situații. Este important să fie iertați astfel încât greșeala lor să nu deterioreze interacțiunile viitoare profesor - elev.

Care sunt cauzele deficitului de feedback?

Un deficit de feedback pozitiv poate fi rezultatul a două lucruri: starea de spirit a profesorului în general sau modul în care se simte acel profesor în legătură cu un alt copil, în general sau într-un anumit moment.

Câteva explicații

Cercetările au confirmat faptul că adulții care nu se simt bine cu ei înșiși și care sunt nefericiți, sau care suferă în viața personală, nu îi vor lăuda pe alții. Adulții depresivi, de exemplu, sunt cunoscuți drept îndepărtați, izolați, și uneori, aproape indiferenți cu cei din jur. Acestora le este dificil să aibă energie pozitivă, iar copiii știu și simt asta în preajma lor. Factorii de stres îi pot face pe adulți mai egocentrici și sunt mai puține șanse să aprecieze și să recompenseze copiii pentru lucrurile minore, dar bune pe care le fac.

De aceea, pentru a-și exprima eficient laudele, a se distra și a-și exercita iertarea în sala de clasă, un profesor trebuie să aibă grijă de starea lui interioară. Nevoile sale personale ar trebui să fie îndeplinite pentru a avea succes la clasă.

Starea de spirit a profesorului față de elevii săi

Deseori întâlnim profesori supărați din cauza comportamentului unuia sau a doi elevi care perturbă liniștea clasei. În astfel de situații, tendința este de a da vina pe copil sau pe părinți: dacă elevul s-ar strădui mai mult sau ar asculta; dacă părinții i-ar da micul dejun și l-ar aduce la timp la școală, atunci lucrurile ar fi mai bune.

De aceea, este important ca profesorii să facă tot ceea ce pot pentru elevii lor în timpul pe care îl petrec împreună la școală și să profite la maximum de ceea ce pot face, mai degrabă decât să își facă griji de ceea ce nu pot face.

Pentru a-i ajuta pe elevi să progreseze, ei ar trebui să-i determine să realizeze că au puterea de a face alegeri bune sau rele. Aici intervine conceptul de iertare. Adevărata iertare nu înseamnă că trebuie să fie de acord sau să aprobe ceea ce a făcut un copil. Mesajul poate fi următorul: ”Ce ai făcut nu a fost în regulă, dar ai plătit consecința și acum putem merge mai departe.”

Totodată, profesorul trebuie să aibă răbdare cu el însuși și cu clasa lui. Obiceiurile sunt greu de schimbat, dar dacă va continua să lucreze la cei trei pași (laudă, distracție și iertare), va descoperi că lucrurile sunt mai ușoare. Și copiii îl vor admira și asculta mai mult, ceea ce va duce automat la și mai multă laudă.

În multe privințe, lauda, distracția și iertarea sunt pentru copii ceea ce sunt apa și îngrășământul pentru plante. Așa că nu uitați: doze regulate de laudă + distracție + doze regulate de iertare = RELAȚII BUNE între profesor și elev.

Dacă ești cadru didactic și vrei să îți îmbunătățești relația cu elevii sau competențele privind managementul clasei, te așteptăm la cursul „Managementul clasei - de la un teren minat la un trib unit", pe 28 aprilie. Află detalii aici.

Articol scris de Raluca Berchez

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Recomandare de carte: “M-am născut într-o zi albastră. În mintea extraordinară a unui geniu autist”

Recomandare de carte: “M-am născut într-o zi albastră. În mintea extraordinară a unui geniu autist”

2 aprilie este Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului.  Dacă acum 50 de ani autismul era considerat o afecțiune rară, astăzi 1 din 68 de copii o au, 29% în doar 2 ani, sau, conform unui studiu din 2007, 1 din 150.  În SUA, 1 din 42 de bebeluși băieți născuți astăzi, vor fi diagnosticați cu autism înainte de vârsta de 3 ani, iar fete 1 din 189, conform unui studiu de 16 ani. Numărul persoanelor de sex masculin a crescut de 4 ori și numărul persoanelor de sex feminin a crescut de 7 ori, în ultimii 15 ani. (Disconnected Kids, dr. Robert Melillo, 2009).

Acest prim articol dintr-o mini-serie, este mai special, pentru că autorul cărții este o persoană cu…AUTISM. Cartea este scrisă de un geniu autist, diagnosticat cu sindrom Asperger, dar următoarea pe care o vom prezența, este a unui copil de 13 ani, un autist non-verbal!

“M-AM NĂSCUT ÎNTR-O ZI ALBASTRĂ În mintea extraordinară a unui geniu autist” este scrisă de Daniel Tammet (n. 1974), diagnosticat la vârsta de 25 de ani, în urma unui interviu clinic la “Centrul de cercetare asupra autismului”, de la Universitatea Cambridge, cu sindromul savantului /sindromul Asperger, o tulburare relativ ușoară și funcțională, din spectrul autist. Nu știe nimeni cu siguranță ce anume cauzează sindromul Asperger, doar că este o afecțiune cu care te naști. Neurologi eminenți au studiat apoi îndeaproape cazul sau. A publicat 3 cărți, una dintre ele (tradusă chiar de el în franceză), are o abilitate ieșită din comun de a învață limbi străine (a învățat islandeza în cinci zile!), vorbește fluent 10 limbi și a devenit celebru după ce a recitat în public, timp de 5 ore, primele 22 514 zecimale ale numărului PI.  Astăzi coordonează un site, unde cei care doresc să învețe limbi străine, pot să o facă după o metodă inventată de el. Are o viață independentă, prieteni, și ține prelegeri publice, în care încearcă să dezvăluie mai multe despre lumea necunoscută, inaccesibilă, uluitoare, a unui…autist.

Cartea este emoționantă, o mărturie a unui proces dureros de conștientizare a diferențelor față de ceilalți copii, cu amintiri din copilărie, într-o Londra a anilor ’80, când se cunoșteau puține lucruri despre sindromul Asperger. Iată câteva fragmente:

M-am născut pe 31 ianuarie 1979. O zi de miercuri. Știu asta pentru că în mintea mea data e albastră și zilele de miercuri sunt întotdeauna albastre, la fel ca numărul 9 sau sunetul vocilor care se ceartă. (pag.7)"

*

"Nu țin minte să mă fi simțit singur la grădiniță, poate din cauză că eram atât de absorbit de cărți, mărgele și cercuri. Încetul cu încetul, sentimentul că sunt diferit de ceilalți copii începea să-și facă loc în mintea mea, dar din cine știe ce motiv, nu mă deranja. Încă nu simțeam nevoia să am prieteni; că să fiu fericit, îmi era de ajuns să mă joc singur.

Când era rândul jocurilor în grup, cum ar fi jocul scaunelor muzicale, refuzam să particip. Eram îngrozit că vreunul din copii ar putea să mă atingă, atunci când se imbranceau pentru scaunele libere. Oricât a încercat, educatoarea n-a reușit să mă convingă. Până la urmă, mi-a dat voie să stau deoparte, lângă un perete, și să-i privesc pe ceilalți cum se joacă. Cât timp mă lăsau în pace, eram fericit.

Când mă întorceam de la grădiniță, urcam repede la mine în camera. Dacă eram obosit sau supărat, mă băgam sub pat pe întuneric, și stăteam acolo. Tata și cu mama s-au învățat să bată încetișor la ușa înainte să între că să vadă ce fac. Mama mă punea mereu să-i povestesc cum a fost la grădiniță. Își propusese să mă încurajeze să vorbesc pentru că eram mult prea tăcut, cea mai mare parte din timp. (pag.34)"

...

"Acum, când scriu despre acei ani, sunt uimit când mă gândesc ce mult au făcut părinții mei pentru mine, chiar dacă erau destul de săraci, pe atunci. Să-i ascult povestind despre primii ani a fost o experiență magică, am putut să văd, privind în urmă, rolul pe care l-au avut în formarea omului care sunt azi. În ciuda nenumăratelor mele probleme, a lacrimilor și crizelor de nervi, dar și a altor dificultăți, m-au iubit amândoi necondiționat și au făcut tot ce le-a stat în putință că să mă ajute, cu infinită răbdare. Ei sunt eroii mei.” (pag.35)"

Dragi părinți, , după ce veți citi cartea, scrisă de altfel foarte ușor, ca o poveste (adevărată însă), vă veți privi copilul special cu mai multă speranță.

Trăim într-o epoca în care genetica a progresat atât de mult, încât clonează ființe vii, iar tehnologia a creat inteligența artificială, care imită inteligența umană. Astăzi, în 2023, încă nu se cunosc cauzele autismului…  Curios, nu? Știați că, Thomas Alva Edison, nascut in 1847  (secolul trecut !), inventatorul becului incandescent (+inventator cu 1093 de patente în SUA), nu a vorbit până la vârstă de 4 ani și chiar și atunci când a început să o facă, a folosit limbajul într-un mod diferit față de ceilalți copii? Despre ce decizie a luat mama lui, când băiatul ei special a împlinit 11 ani, într-un articol viitor...

Sursă: “M-AM NĂSCUT ÎNTR-O ZI ALBASTRĂ În mintea extraordinară a unui geniu autist”, Ed. Philobia, 2012

de Daniel Tammet

Articol scris de Mădălina Bubu

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Ce este ADHD? Caracteristici, diagnostic şi intervenţie

Ce este ADHD? Caracteristici, diagnostic şi intervenţie

Caracteristici

ADHD reprezintă o tulburare neurobiologică caracterizată printr-o dezvoltare necorespunzătoare de inatenţie (deficit de atenţie), hiperactivitate şi impulsivitate, simptome ce pot apărea în diferite contexte sociale (acasă, în parc, la şcoală sau în alte activităţi sociale). (Organizaţia ,,Salvaţi copiii’’, 2009) Afectează în mod negativ activităţile şcolare şi profesionale. La debut, ADHD, indiferent dacă este însoţit sau nu de întârziere mintală, se poate manifesta cu hiperactivitate, deficit de atenție, copilul atinge jucăriile fără a se juca cu ele, este capabil să iniţieze şi să menţină relații sociale doar pe perioade scurte, are limbaj expresiv prezent, dar cu valoare de „cuvânt-propoziție“, nu respectă regulile și nu înţelege interdicţia. (Dobrescu, 2003 apud Rad, Costinescu & Dobrescu, 2008).

Este o tulburare de comportament frecvent diagnosticată în copilărie, fiind estimat că poate afecta 3 până la 7 % dintre copiii care au vârstă şcolară. De cele mai multe ori, simptomatologia persistă şi la vârsta adolescenţei, precum şi la cea adultă. (Organizaţia ,,Salvaţi copiii’’, 2009) Conform studiilor de specialitate, ADHD este o tulburare care se transmite ereditar, de la părinţi la copii. Cu toate acestea, poate fi și rezultatul unei corelaţii dintre acești factori ereditari cu cei de mediu şi psihosociali. Evenimentele care pot declanşa apariţia acestei tulburări poate fi, de exemplu, un mediu familial în care apar frecvent tensiuni sau lipsa unui climat afectiv şi relaţiile ce se stabilesc în aceasta.

Diagnostic

Pentru a fi diagnosticat, simptomele trebuie să persiste cel puţin 6 luni, la o intensitate necorespunzătoare nivelului de dezvoltare, afectând negativ activităţile sociale, dar şi pe cele din mediul şcolar şi profesional. 

Fiecare dintre cele trei medii implică următoarele simptome:

Deficitul de atenţie (DSM-5, 2016):

  • lipsa capacităţii de concentrare asupra detaliilor, individul are tendinţa să omită sau să rateze detalii în cazul unor sarcini, iar munca nu este temeinică.
  • dificultăţi în menţinerea atenţiei în efectuarea unor sarcini sau în activităţi distractive (de exemplu, în cadrul jocului)
  • lipsa unei capacităţi de a asculta interlocutorul
  • dificultăţi în urmarea exactă a unor instrucţiuni, în finalizarea unor sarcini (de exemplu, teme, activităţi casnice)
  • dificultăţi în a se implica în sarcini ce presupun un nivel de efort ridicat
  • deseori are tendinţa de a pierde obiectele necesare unor sarcini sau activităţi (de exemplu, instrumente de scris, chei, ochelari, cărţi)
  • de cele mai multe ori este distras de stimuli externi

Hiperactivitate (Organizaţia ,,Salvaţi copiii’’, 2009, pag. 88-89):

  • dificultăţi în a respecta reguli sociale (de exemplu, aşteptarea rândului)
  • adesea se joacă cu picioarele, cu mâinile sau se foieşte pe scaun
  • dificultăţii de a aştepta pe scaun
  • are tendinţa de a vorbi excesiv de mult
  • de cele mai multe ori se află într-o continua mişcare

Impulsivitate:

  • nu are capacitatea de a aştepta să i se adreseze o întrebare, venind deja cu formularea răspunsului
  • adesea îi întrerupe sau deranjează pe ceilalţi, intervine în conversaţii sau în jocurile altora

Intervenţie

Diagnosticul este stabilit de medicul specialist psihiatru. Pe baza unei evaluări complexe, se realizează o anamneză din care medicul obţine informaţii cu privire la istoricul copilului de la părinte şi educatori, ulterior interpretând rezultatele testelor psihologice specifice.

Pe lângă medicamentaţie, foarte importantă este şi angajarea copilului într-un program de terapie comportamentală în care acesta să aibă reguli clare, iar programul de intervenţie să vizeze următoarele aspecte:

  • dezvoltarea atenţiei şi capacităţii de concentrare
  • îmbunătăţirea performanţelor şcolare
  • diminuarea comportamentului agresiv
  • creşterea încrederii în sine

Bibliografie:

  1. Organizația ,,Salvaţi Copiii’’. 2009. Ghid de intervenţie psihosocială destinat profesioniştilor care lucrează cu copiii cu vârste între 0-6/7 ani cu probleme de sănătate mintală. Bucureşti: Speed Promotion.
  2. DSM-5 2016: manual de diagnostic şi clasificare statistică a tulburărilor mintale.Ed. a 5-a. Bucureşti: Editura Medicală Callisto.
  3. Rad, F., Costinescu, R., Dobrescu, I. 2008. ADHD şi tulburarea de spectru autist la vârste mici. În Revista Română de Pediatrie-XVII, Nr.1

Articol scris de Alexandra Ghilință și Raluca Brehoi

Urmăriți evenimentul Mituri și realități despre ADHD

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Evaluarea comportamentului problematic la copii cu ajutorul analizei de contingență sintetizată (IISCA)

Evaluarea comportamentului problematic la copii cu ajutorul analizei de contingență sintetizată (IISCA)

Analiza practică a comportamentului problemă este un model important de evaluare care poate crește probabilitatea de a ajunge la un tratament cât mai eficient pentru copiii cu tulburări de spectru autist. Mai multe studii au descris utilizarea Analizei Relației Sintetizate Intervievate-Informate (IISCA) pentru a arăta variabilele care influențează comportamentul problemă într-o varietate de cazuri, participanți și medii de lucru. În toate cercetările, IISCA a contribuit la înțelegerea factorilor care au provocat comportamentul problematic și stimulii care au influențat menținerea lor.

Componentele de bază ale analizei IISCA includ condiții multiple de testare și control pentru a evalua sensibilitatea comportamentului problemă în contexte izolate.

În ce constă analiza IISCA atunci când vine vorba de înțelegerea comportamentului problematic?

Primul pas constă într-un interviu deschis și detaliat cu părinții înainte de analiza în sine pentru a identifica informații importante, ce pot fi folosite mai târziu pentru a construi ipoteze privind factorii și stimulii ce pot influenţa comportamentul problematic. Rezultatele interviului sunt folosite pentru a realiza condițiile de testare și control potrivite pentru copil, care ajută la stabililirea contextului de testare și presupusa relație cu stimulii.

O analiză IISCA bazată pe performanță presupune o unică recompensare ce este întreruptă de introducerea unui factor de stimulare a comportamentului problematic. În aceste situații, evaluatorii sunt pregătiți să ofere un stimul de întărire la prima apariție a comportamentului problemă, atât grav, cât și mai puțin grav. Un aspect critic al IISCA pe bazează pe faptul că persoana evaluată trebuie sa fie relaxată înainte de introducerea primului stimul de către evaluator.

Exemple din practica terapeutică

Un exemplu concret din literatura de specialitate a constat în utilizarea IISCA pentru a evalua un comportament problematic sever în rândul a cinci copii cu autism internați într-o clinică din sudul Italiei. Interviul deschis, despre care am discutat și mai sus, a fost util în confirmarea presupușilor factori și stimuli în situația fiecărui comportament problematic al fiecărui particpiant. Informațiile bogate obținute prin interviurile deschise au făcut posibilă identificarea stimulilor relevanți din punct de vedere cultural ce pot influența comportamentul problematic.

De asemenea, durata scurtă de timp pentru efectuarea acestui model de analiză a contribuit și la siguranța participanților și a terapeuților. Analiza IISCA bazată pe performanță este sensibilă la diferențele culturale și la experiențele individuale de viață ale participanților.

În concluzie, analiza IISCA provoacă răspunsuri diferite în funcție de caracteristicile participanților. Avantajul este faptul că în acest fel poți adapta modelul terapeutic în funcție de nevoile fiecărui copil, dar și în funcție de profilul său cultural. De aceea, interviul inițial rămâne decisiv pentru evoluția analizei.

Bibliografie:

Luigi Iovino, Floriana Canniello, Roberta Simeoli, Maria Gallucci, Rosaria Benincasa, Davide D’Elia, Gregory P. Hanley & Anthony P. Cammilieri (2022): A new adaptation of the Interview-Informed Synthesized Contingency Analyses (IISCA): The performance-based IISCA, European Journal of Behavior Analysis, DOI: 10.1080/15021149.2022.2093596

Articol scris de Ena Rădoi, terapeut

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Webinar LIVE: Mituri și realități despre ADHD, marți, 29 noiembrie 2022

Webinar LIVE: Mituri și realități despre ADHD, marți, 29 noiembrie 2022

ADHD este un diagnostic pe care din ce în ce mai mulți copii îl primesc și care, netratat corespunzător, le poate afecta viața - de la modul în care relaționează, până la rezultatele școlare. Părinții au numeroase întrebări pe acest subiect, deseori găsind greu răspunsuri printre explicațiile științifice. Pentru a înțelege ce înseamnă ADHD, cum ne dăm seama că există riscul acestui diagnostic și care este tratamentul potrivit, vă invităm să urmăriți webinarul „Mituri și realități despre ADHD" marți, 29 noiembrie, de la ora 19,30. Acesta va fi transmis live pe pagina de Facebook a Asociației Activity.
 
Andrei Ionel Mocanu, psiholog, și Marius Rusu, psiholog, vor răspunde la toate întrebările voastre referitoare la copiii care au ADHD pe care le puteți transmite în avans, aici: https://forms.gle/SGyoirVRV8ZLv8ER8.
 
Subiecte de discuție:
  • cum ne dăm seama că piticii noștri au ADHD?
  • care este intervenția potrivită pentru ADHD?
  • cum își pot sprijini părinții copiii diagnosticați cu ADHD?
 Evenimentul face parte din seria de evenimente Fii un tată activ, organizate de Asociația Activity din anul 2019 în prezent.

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Comportamentul problematic la copii: Rezolvarea începe cu o evaluare obiectivă

Comportamentul problematic la copii: Rezolvarea începe cu o evaluare obiectivă

Clinicile de specialitate și, în general, psihologii, primesc numeroase solicitări de intervenție în cazurile de comportamente problematice la copii. De multe ori, aceste situații vin la pachet cu un diagnostic și presupun un demers terapeutic complex.

Totuși, dacă analizăm doar intervenția privind comportamentul problematic la copii, trebuie să ne concentrăm, în primă fază, pe evaluare.

Care sunt etapele evaluării comportamentului problematic?

Procesul de evaluare practic are etape principale:

  1. evaluarea indirectă (bazată pe lipsa obervațiilor);
  2. evaluarea descriptivă (bazată pe obervații directe asupra mediului de lucru, unde se află copilul evaluat și ceea ce se află în jurul lui)
  3. analiza practică (bazată atât pe observații directe, cât și pe manipularea mediului de lucru, adică schimbarea anumitor lucruri din mediu pentru a determina modificarea comportamentului).

Este recomandată o evaluare cu cât mai mult detalii având în vedere că se pot omite unele aspecte importante. O tehnică utilă în acest sens este interviul pentru că aduce clarificări referitoare la comportamanetele obișnuite, neproblematice, cât și cele unice sau de moment. Pentru o analiză bine făcută este necesară o relație puternică între client (copil, dar și familie) și terapeut în timpul procesului de interviu și de observație.

Observația și interviul pot avea loc în contexte de joacă și alte momente de petrecere a timpului liber alături de introducerea unor recompense (întăritori) automați.

Care este rolul interviului în evaluarea comportamentelor problematice?

Rolul interviului este de a descrie dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber și de a identifica posibilele motive care conduc la comportamentul problematic.

Nu există o rețetă standard, dar sunt câțiva pași importanți în diminuarea comportamentelor problematice

Dincolo de observație și interviu, terapeutul trebuie să aibă în vedere o serie de ședinte de cercetare 1 la 1 cu copilul. De asemenea, este recomandată realizarea unui grafic care să conțină toate informațiile primite în urma interviului și analizei, alături de interpretarea acestora. Graficului i se adaugă explicațiile pentru procesele comportamentale – cum s-a ajuns în acest stadiu. Nu în ultimul rând, toate aceste analize trebuie prezentate tuturor persoanelor care intră în contact cu copilul.

Care este sursa comportamentelor problematice?

De cele mai multe ori, comportamentele problematice se învață din mediul înconjurător (familie, școală, alte contexte frecvente din viața copilului) și sunt reacții care servesc unui scop al copilului. Practic, simte sau crede că prin acest fel de a relaționa își va atinge un anumit obiectiv. Nu există copii agresivi, ci contexte care susțin agresivitatea, iar un comportament problematic se poate dezvolta și menține în condiții obișnuite, în absența unui factor specific cu putere mare de a declanșa o schimbare.

În concluzie, etapa de evaluare este decisivă atunci când vine vorba de ajutarea copiiilor cu provocări comportamentale. Din aceasta derivă următorii pași foarte importanți pentru diminuarea comportamentelor problematice.

Bibliografie:

Hanley, G. P. (2012). Functional assessment of problem behavior: Dispelling myths, overcoming implementation obstacles, and developing new lore. BAP, 5, 54-72.

Articol scris de Ena Rădoi, terapeut

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Primii pași pentru începerea programului de toaletă

Primii pași pentru începerea programului de toaletă

Este bine știut faptul că scutecele reprezintă un cost suplimentar în sânul familiilor cu copii mici, ce testează răbdarea părinților în schimbarea lor. Odată cu creșterea celor mici, părinții sunt tot mai speriați de ideea începerii unui program de toaletă, iar nesiguranța acestora se amplifică în cazul copiilor cu autism, deoarece lupta cu simptomele tulburării nu este ușoară. Acest proces de învățare este tot mai dificil din cauza comportamentelor repetitive, copiii cu autism având probleme în a simți și a reacționa la senzația unei vezici pline sau a unor haine ude.

Cum abordăm această situație?

Deși părerile specialiștilor sunt împărțite, câteva lucruri sunt certe: niciodată copiii cu autism nu ar trebui să simtă rușine sau să fie forțați mai mult de capacitățile lor. Este nevoie de răbdare și consecvență, întrucât procesul este unul îndelungat, format din mai mulți pași peste care părinții nu ar trebui să sară.

„Când ar trebui să înceapă programul de toaletă copilul meu?” - este una dintre cele mai dese întrebări adresate de părinți, iar răspunsul este simplu: vârsta variază, iar controlul sfincterian se învață. Literatura de specialitate ne spune că în jurul vârstei de 2 ani și jumătate - 3 ani, copiii învață să folosească toaleta. Însă orice posibilă întârziere a controlului sfincterian, până la împlinirea vârstei de 3 ani, nu ar trebui să îi îngrijoreze pe părinți.

Câteva statistici arată că până la vârsta de 5 ani, 85% dintre copii știu să meargă la toaletă, iar până la vârsta de 6 ani majoritatea copiilor au dezvoltat controlul atât pe timpul zilei, cât și pe timpul nopții.

Cum știm când este momentul potrivit  pentru introducerea programului de toaletă?

Există câteva detalii la care putem fi atenți pentru a identifica pregătirea copilului: cel mic își scoate scutecul după ce acesta este ud sau murdar, se ascunde în locuri izolate pentru a urina, rămâne uscat pentru mult timp, stă pe toaletă fără a elimina ceva și vă caută privirea pentru o posibilă laudă.

Un prim pas în programul de toaletă constă în identificarea momentelor de eliminare a urinei și a scaunului, ce vă vor ajuta în stabilirea frecvenței cu care copilul va sta pe toaletă. Pe tot parcursul acestui program, este important ca cei mici să urmeze aceeași ordine a pașilor. De altfel, este important să-i oferiți copilului cantități mari de lichide, să-i verificați pantalonii și, nu în ultimul rând, nu uitați de recompense - o parte foarte importantă. Acest ciclu poate fi continuat până când copilul ajunge să folosească toaleta în mod constant, înlăturând treptat prompturile (verbale, fizice și gestuale).   

În final, programul de toaletă este unul dintre cele mai mari provocări peste care părinții sunt nevoiți să treacă, fiind un bun exemplu de răbdare și disciplină. Este vorba despre un întreg proces, în cadrul căruia recompensele și laudele nu trebuie să lipsească.

Bibliografie:

Abilitățile de autoservire la persoanele cu autism: o metodă sistematică de predare. Stephen R. Anderson, Amy L. Jablonski, Marcus L. Thomeer, Vicki Madaus Knapp; trad.: Ileana Achim.- București, editura Frontiera, 2013.

Articol scris de Cătălina-Ioana Chiriță, voluntar

 

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Cum stimulăm vorbirea la copiii cu abilități verbale minime sau inexistente?

Cum stimulăm vorbirea la copiii cu abilități verbale minime sau inexistente?

Știu că este greu, dar există sisteme pe care le puteți folosi pentru a vă ajuta copilul să comunice chiar dacă este non-verbal. Folosirea unui sistem non-verbal este punctul cu care veți începe dacă piticul nu a vorbit niciodată sau dacă ați încercat să-l faceți să întrebe verbal, dar nu ați reușit. De exemplu, îl puteți ajuta să facă gestul legat de cuvântul „banană” în limbajul semnelor sau îi puteți arăta o poză cu o „banană”. Există câteva strategii eficiente pe care le puteți folosi pentru a vă crește șansele de a determina copilul non-verbal să vorbească care vă vor ajuta să comunicați mai clar:

  • Limbajul mimico-gestual;
  • Dispozitivele vocale artificiale;
  • PECS (sistem de comunicare cu schimb de imagini);

 Limbajul mimico-gestual ajută la îmbunătățirea vocalizării și le arată vizual copiilor că fiecare cuvânt este diferit. De exemplu, sunetele „minge” și „tort” sunt diferite, la fel ca semnele corespunzătoare. Așa cum se întâmplă în vorbire, există o mișcare diferită pentru fiecare cuvânt. Așadar, odată ce un copil învață semnul corect pentru prăjitură, este de obicei destul de ușor să înveți să folosești acel semn atunci când vede o imagine sau dacă este necesar, să răspunzi la întrebări precum „Numește ceva ce mănânci” cu același semn. Astfel, copilul are posibilitatea de a folosi semnele mimologice pentru a acoperi toți operanții. Dar limbajul mimico-gestual are și dezavantaje: Adulții trebuie să învețe să-l folosească astfel încât să fie eficient pentru copii. Adulții care lucrează cu copiii trebuie să înțeleagă principiile ABA, cum ar fi asociere, întăritori, indicii, învățarea de aproximare succesivă și indicii de diminuare.

Dispozitivele artificiale de comunicare vocală sunt sisteme artificiale de comunicare vocală (cu sinteză a vorbirii) sau, mai clar, dispozitive în care copilul selectează și apasă un buton, iar acesta reproduce vorbirea.

Sistemul PECS (sistem de comunicare cu imagini) reprezintă o abordare sistematică care constă în învățarea copilului să folosească imagini pentru a cere obiecte.

Unul dintre avantajele comune ale sistemului de comunicare vocală artificială și PECS este că imaginile din sistemul PECS și cuvintele generate de sistemul electronic sunt ușor de înțeles de către adulți și alți copii.

Un alt mod pentru a-i determina pe copii să vorbească constă în predarea limbajului semnelor, în contextul unei solicitări, fiind cea mai bună modalitate pe care o cunosc pentru a ajuta un copil care nu vocalizează sau vocalizează foarte puțin.

Există și alte lucruri pe care le puteți face pentru a încuraja vorbirea.

În primul rând, va trebui să îmbogățiți mediul copilului bombardându-l cu termeni simpli. Când mă implic prima dată într-un program de intervenție (fie acasă, fie la școală), aud un limbaj bogat folosit în prezența copilului, prea complex pentru cei care nu pot vocaliza pentru a înțelege. .

O altă modalitate de a transforma vorbirea într-un întăritor este de a încuraja și de a recompensa orice bolboroseală, sunet sau aproximări ale cuvintelor. Pentru a afla ce sunete scoate copilul și cât de des le scoate, stabiliți o perioadă de timp (15 minute de exemplu) și luați o bucată de hârtie pentru a nota ceea ce auziți. Faceți acest lucru de mai multe ori pentru a vă obișnui. Dacă auziți „ba ta ta” , apoi „ma ma” într-o perioadă de 15 minute, veți vedea că, deși rata de bolboroseală este lentă, capacitatea lui de a pune împreună consoanele și vocalele este destul de bună, iar sunetele pe care le scoate pot fi transformate în cuvinte.

Terapia logopedică poate fi, de asemenea, utilă, mai ales atunci când este utilizată ca parte a unei abordări comportamentale, dar terapia obișnuită a vorbirii eșuează adesea la copiii care nu vocalizează deloc. Acest lucru este subliniat de rezultatele bune obținute de logopezi precum Joanne Gerenser, Nancy Kaufman și Tamara Kasper, care au încorporat elemente de ABA în tehnicile pe care le-au folosit. Există mai multe tehnici, care s-au dovedit eficiente prin studii, care pot crește șansele unui copil de a-și realiza sau de a-și îmbunătăți vorbirea.

Limbajul semnelor este de departe cea mai bună metodă de a-i învăța pe copiii non-verbali să pună întrebări. Puteți lucra cu un logoped pentru a vă ajuta să formați cuvinte.

A face un copil să vorbească ar trebui să fie un efort de echipă. Utilizarea unitară a acestor tehnici va îmbunătăți șansele aproape ale oricărui copil de a vorbi și de a fi înțeles. Indiferent de vârsta copilului, nu renunțați la speranța că într-o zi va vorbi, continuând să-l ajutați să-și extindă limbajul, folosind abordarea verbal-comportamentală, pentru a include limbajul semnelor.

Articol scris de Letisia Sora

Sursa: Barbera, M., (2009).  Terapia axată pe comportamente verbale, Four You, Bucureşti. 

 

 

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Procedura de pairing – ce este și cum poate contribui la dezvoltarea copiilor cu TSA?

Procedura de pairing – ce este și cum poate contribui la dezvoltarea copiilor cu TSA?

Psihologia comportamentală ne învață că un stimul nou învățat poate determina diverse comportamente. Acest lucru poartă denumirea de condiționare a respondentului. Nu se poate vorbi despre ea fără a face referire la Ivan Petrovich Pavlov, psiholog care a introdus termenul de condiționare operantă pornind de la un experiment realizat pe câinele său.
Ce a presupus experimentul?
Câinelui i-a fost prezentată mâncare (adică un stimul necondiționat) și, drept urmare, acesta a început să saliveze (acesta fiind un reflex necondiționat). Ulterior, odată cu aducerea hranei, a fost introdus sunetul unui metronom (stimul neutru). După câteva încercări, câinele a început să saliveze ca răspuns la sunetul metronomului (reflex condiționat). Drept urmare, sunetul metronomului a devenit un stimul condiționat. Condiționarea respondentului are cea mai mare eficiență atunci când stimulul neutru este prezentat concomitent cu stimulul necondiționat, în acest caz metronomul alături de hrană.
Dar ce legătură are această discuție cu dezvoltarea copiilor cu tulburări de spectru autist?
Multe teorii ale dezvoltării copilului subliniază importanța motivației și a creșterii continue a interesului către diverse activități. Comportamentul uman este puternic legat de interesele și preferințele noastre. Setul de factori motivatori pe care îl dobândim determină un întreg repertoriu de comportamente pe care le dezvoltăm. În cazul copiilor cu tulburare de spectru autist (sau cu alte dizabilități intelectuale) acest set de interese este redus și tinde să aibă un caracter mai degrabă repetitiv. În plus, motivația limitată sau neobișnuită observată la persoanele cu autism are implicații majore pentru recuperare și pentru rezultatele pe termen lung ale terapiei.
Un prim pas în creșterea interesului pentru activități sau persoane noi constă în identificarea factorilor motivatori și a preferințelor persoanei în cauză ce suferă de autism. Există două categorii de factori motivatori: cei necondiționați (primari) - care nu necesită un istoric de învățare, așa cum era hrana în experimentul lui Pavlov, și cei condiționați (secundari) - stimuli neutri care devin motivatori (metronomul în cazul de mai sus) datorită relației (pairingului) acestora cu alți factori (fie condiționați, fie necondiționați). Aceștia pot fi de diverse tipuri: comestibili, senzoriali (de exemplu, masajul), tangibili (de exemplu, jucăriile), activități (de exemplu, jocurile) sau sociali.
Atât preferințele cât și factorii motivatori trebuie evaluați în paralel, într-un mod obiectiv și structurat. Evaluarea preferințelor identifică relevanța lor, stimulii la care o persoană reacționează și condițiile în care se mențin aceste preferințe. Procedurile de evaluare frecvent utilizate de specialiști sunt: observarea persoanei într-un context în care are acces liber la mai mulți stimuli, prezentarea diferiților stimuli într-o serie de încercări și, acolo unde este posibil, adresarea de întrebări persoanei în cauză despre preferințele sale. Trebuie reținut faptul că o evaluare a preferințelor nu identifică efectele motivatoare ale stimulilor. Un stimul este considerat motivator/determinant doar atunci când conduce la creșterea frecvenței și/sau duratei comportamentului pe care este menit să îl întărească.
În concluzie, procedura de pairing presupune prezentarea concomitentă și repetată a unui stimul neutru alături de un stimul ce are capacități de motivare, până când cel neutru devine la rândul sau motivator și poate determina același comportament. Procedura este deseori utilizată de specialiștii în terapia cognitiv-comportamentală pentru a determina mărirea ariei de interese la persoanele cu tulburări de spectru autist.
Articol scris de Iasmina Marinescu

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Rolul părinților în recuperarea copiilor cu tulburări în dezvoltare

Rolul părinților în recuperarea copiilor cu tulburări în dezvoltare

Familia are un rol important în ceea ce privește recuperarea copiilor cu autism, fiind o instituție fundamentală și stabilă, în care copilul crește, se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea are responsabilitatea de a-i forma personalitatea și de a-i satisface nevoile emoționale, asigurându-i sentimentul de siguranță.
Autismul este o afecțiune neurologică, care afectează dezvoltarea copilului, determinând dificultăți în comunicarea cu ceilalți, diverse tipuri de comportament și interese restrânse sau inflexibile.
Diagnosticul de autism afectează fiecare membru al familiei. Părinții au responsabilitatea de a se concentra pe ajutorul copilului cu dificultăți în dezvoltare, acest lucru putând produce stres în relația de cuplu. În cazul în care familia are mai mulți copii, aceștia se pot simți, la rândul lor, presați de diagnosticul fraților. În zilele noastre, părinții sunt implicați în multe activități atât sociale, cât și profesionale, însă, cu toate acestea, ei trebuie să își gestioneze timpul și banii pentru a-i putea fi alături copilului cu autism. Printre acestea se numără:
  • Participarea activă la toate activitățile indicate de specialist
  • Sprijinirea specialiștilor în alegerea unor strategii realiste în vederea evoluției și formării copilului
  • Crearea unui mediu favorabil, în care copilul să se simtă confortabil și în siguranță
  • Negocierea cu copilul si consultarea acestuia
  • Implicarea acestuia în diferite activități, atât în familie cât și în societate
  • Autoformarea pentru a dezvolta abilitățile copiilor, nu dizabilitățile
  • Secvențierea sarcinilor în etape scurte
  • Acordarea unor instrucțiuni simple, pas cu pas, succesiv și nu simultan
  • Alternarea activităților interesante și stimulante cu cele solicitante și plictisitoare pentru copil
  • Încurajarea micilor reușite la momentul producerii acestora
  • Aprecierea și lauda comportamentelor bune ale copiilor
  • Sprijinirea copilului pentru a recunoaște și numi emoțiile
  • Anticiparea și evitarea problemelor
  • Încurajarea prieteniilor
  • Să fie un model pentru copilul lor.
Așadar, părinților copiilor cu autism li se recomandă să fie consecvenți, să devină cei mai buni prieteni ai lor și să întocmească recurent o listă cu activitățile lor preferate în care se pot implica împreună. Așa își vor consolida relația și vor contribui în mod active la recuperarea celor mici.
Bibliografie
  1. Autism Speaks. Ghid pentru părinți. Servicii pentru familie. Fundația Romanian Angel Appeal, 2014
  2. Asociația Plai Transilvan. Ghid pentru părinții copiilor cu dizabilități. Părinți cu copii speciali. Oradea, 2015
Articol scris de Andreea Nafliu
 

Articole recente

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Participă pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD: de la diagnosticare până la intervenție". Acesta va avea loc la sediul Asociației Activity și se adresează părinților, profesorilor și cadrelor didactice
Mai mult:
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Cum și când ai fost diagnosticat? Am început în decembrie 2020 să
Mai mult:

Servicii la domiciliu

Servicii la domiciliu

Serviciile la domiciliu sunt prestate numai la cererea părinților. Putem oferi consiliere individuală a părinților, evaluarea inițială a copilului, monitorizarea copilului la domiciliu și propunerea unor planuri de instruire de tip training de oliță, training de diversificare a alimentației, training de management comportamental, consilierea individuală a copilului, monitorizarea părintelui co-terapeut, terapie la domiciliu cu coordonarea aferentă.
Recomandarea noastră este ca serviciile la domiciliu să fie punctuale, copii beneficiind de mai multe servicii în cadrul centrului Activity de tipul terapie, stimulare senzorială, logopedie, activități de grup etc. Serviciile la domicilius unt, din punctul nostru de vedere, un ajutor pentru viața de familie și îmbunătățirea vieții sociale a familiei.
Foto: canva.com

Vezi și direcțiile noastre de activitate

Formare specialiști/cadrele didactice

Formare specialiști/cadrele didactice

Cu o experiență de peste 7 ani în formarea cadrelor didactice, asistenților sociali și terapeuților ABA, membrii echipei Activity au livrat cursuri de lungă durată și workshop-uri pe teme precum: Gestionarea problemelor comportamentale, dezvoltarea abilitaților socio-emoționale, cum să combatem bullying-ul, ABC in terapia ABA.
În parteneriat cu alte instituții Asociația Activity a organizat cursuri de certificare ca educator specializat si pedagog social. 
Toate cursurile au fost livrate într-o manieră practică prin care participanții să pună toate principiile teoretice în practică.
Foto: canva.com

Vezi și direcțiile noastre de activitate