Ce știm despre copiii cu hipersensibilitate senzorială și cum îi sprijim?

Ce știm despre copiii cu hipersensibilitate senzorială și cum îi sprijim?

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui mix de simțuri.
Problemele de integrare senzorială sunt destul de comune în rândul copiilor și adulților cu dizabilități de învățare, autism, tulburări de dispoziție afectivă și schizofrenie. Primele simptome ale tulburărilor de integrare senzorială sunt deseori legate de probleme de reglare, precum dificultățile somnului, abilități reduse de autocalmare, nivel de activitate foarte scăzut sau foarte ridicat și reactivitate scăzută ori exagerată la stimulare senzorială. Răspunsul la stimulii exteriori diferă de la un copil la altul: în timp ce unul abia observă o stimulare senzorială, altul reacționează exagerat.
În cazul copiilor care au o tulburare de dispoziție afectivă combinată cu o disfuncție senzorială, paleta simptomatică devine evidentă în perioada preșcolară. Când sunt mici, copiii cu hipersensibilitate evită stimulul care îi deranjează, se retrag într-un joc solitar sau fac o criză de furie în legătură cu obiectul sau persoana care îi deranjează. Lovirea, mușcatul, aruncatul obiectelor sunt comportamente care pot fi legate de hipersensibilitate. De asemenea, sunt situații în care unii copii cu probleme de integrare senzorială pot trece brusc de la fericire deplină la o criză de nervi fulgerătoare, fără să fie neapărat declanșată de un stimul anume. Aceștia au o toleranță scăzută la frustrare și se enervează rapid.
            Copiilor cu dificultăți de integrare senzorială le este greu să dobândească abilitatea de autocalmare. Deseori, când părinții anticipează o situație în care copilul riscă să se enerveze, se grăbesc să îi rezolve problemele. Acest lucru nu îi permite să învețe să se autogestioneze și să găsească rezolvări. Copiii cu astfel de probleme se bazează foarte mult pe părinți și vor ca aceștia să le găsească modalități de calmare. În asemenea situații, părintele îi poate oferi o jucărie pe care să o țină și să îi ofere confort psihic în contextele în care este nevoie de controlul impulsurilor și este bine să i se ofere în mod constant sprijin verbal.
            Datorită faptului că cei mici se bazează foarte mult pe părinți, pentru că aceștia le oferă un mediu senzorial previzibil, când vine vorba de separare pot apărea probleme. Sunt copii care nu acceptă joaca cu alți copii, care încep să plângă de cum au ajuns la locul de joacă sau la o întrunire familială. Părinții nu văd altă soluție decât să îl ducă acasă, iar în timp, ajung să nu mai meargă în astfel de locuri pentru a evita o eventuală criză. Prin urmare, copilul, neavând situații în care să fie independent și să socializeze cu alți copii, ajunge să fie dependent de părinți și să dezvolte probleme de separare.

Ce puteți face voi, părinții, în astfel de situații?

Pe parcursul dezvoltării, copiii au nevoie de independență și timp să exploreze. Atunci când vedeți că cel mic se frustrează într-o activitate, ajutați-l să găsească soluții, dați-i mici ponturi care să îl ajute în îndeplinirea obiectivului. Cu toate că cel mic se frustrează când mergeți într-un loc nou, în parc sau la o întrunire, dați-i timp să se adapteze, eventual puteți să îl duceți să vadă locul respectiv în avans, să se familiarizeze cu el.
În parc puteți să îl duceți pentru început când este gol sau să începeți prin a sta pur și simplu pe bancă. După o perioadă, când copilul nu mai are probleme cu acest pas mergeți mai departe, apropiați-vă de un leagăn sau tobogan. La fel, după o perioadă așezați copilul în leagăn fără să îl mișcați și, la final, când acceptă fără probleme pașii anteriori puteți începe să îl legănați. Plimbați-vă cu cel mic prin locul de joacă, ajutați-l să descopere, să se aventureze și ușor, ușor să prindă curaj să meargă singur la joacă.
Pe final vă recomandăm să rămâneți perseverenți și să vă stabiliți obiectivele în pași mici. Continuăm discuția pe acest subiect în articolul următor când vom explora noi modalități prin care putem identifica problemele de procesare senzorială, precum și importanța simțul tactil și vizual în dezvoltarea atașamentului.
Alexandra Gabor, Psihopedagog

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte?

Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte?

Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o fac, însă și un subiect care chiar merită explorat. Și da, probabil că mulți părinți își doresc să abordeze această temă, mai ales că părerile sunt împărțite, iar copiii sunt diferiți și pot reacționa diferit în situații asemănătoare.
Deși coperta poate părea banală, iar titlul te face sa te gândești că iar a apărut o carte care promite rețete de succes în schimbarea comportamentului copilului tău, după ce vei citi primul capitol, ai putea să te îndrăgostești de modul în care cele două autoare, Joanna Faber și Julie King, își descriu relațiile cu copiii lor. Ar putea să te amuze, să îți trezească amintiri cu privire la comportamentele tale din copilărie sau ale copiilor tăi ori ar putea să fie un bun ghid în luarea anumitor decizii. Și în acest caz, autoarele ne vorbesc despre copiii lor, despre modul lor de a comunica cu propriii fii, fie ei tipici sau nu. Una dintre acestea este mama a doi copii diagnosticați cu tulburare de spectru autist si ne învață cum să îi înțelegem mai bine, cum putem comunica cu ei sau cum ne putem bucura împreună de ceea ce ne oferă viața.
După cum știm cu toții, autismul este acel personaj negativ care îngreunează dezvoltarea motorie și verbală a copiilor, acesta caracterizându-se prin dificultăți de interacțiune socială si comportamente repetitive. Cu toate astea, atunci când o persoană din cercul nostru de cunoștințe este diagnosticată cu autism, învățăm împreună tot ceea ce pentru copiii tipici este normal, banal, simplu. La fel se întâmplă și cu autoarea cărții, Julie King, care ne învață cum să „intrăm in lumea copilui nostru”, cum să învățăm să ne acceptăm reciproc. Într-unul dintre capitole, Julie ne descrie câteva modalități prin care putem comunica mai simplu cu copiii noștri.
”Data viitoare când copilul vostru, pare să se afle în lumea lui proprie, neinteresat să relaționeze cu voi sau cu oricine altcineva, și voi aveți ceva energie în plus pe care să o investiți în asta, încercați să vă așezați pe podea (sau oriunde se întâmplă să fie copilul vostru, în acel moment) și să intrați în lumea lui alături de el. De exemplu: dacă lui Peter îi place să vorbească despre orarul trenurilor, vorbiți cu el despre orarul trenurilor”.
Unul dintre instrumentele pe care le găsesc importante și merită aplicate în viața de zi cu zi dintre cele sugerate de Julie sună astfel „spuneți-le ceea  ce pot face, in loc de ceea ce nu pot”. Așa cum bine știm, tuturor ne place să ni se vadă mai degrabă calitățile decât defectele, ne place să fim complimentați, lăudați, și în mod clar ne dorim ca persoanele care ne sunt repere să fie mândre de realizările noastre. Doar că nu toți stăm la fel de bine la acest capitol. Din păcate, unii dintre noi acordăm o mai mare atenție comportamentelor negative decât celor pozitive, ceea ce nu face decât ca stima noastră de sine să scadă, iar noi să ne învinovățim pentru nereușitele noastre, fiind tot mai nemulțumiți de ceea ce facem. Prin urmare, văzând doar partea negativă a lucrurilor, vom fi tentați să facem același lucru și cu copiii noștri, ducând mai departe ceea ce am învățat de la părinții noștri și învârtindu-ne astfel într-un cerc vicios continuu.
Deși poate să treacă neobservat, subtitlul cărții („Ghid de supraviețuire pentru părinți cu copii de 2-7 ani”) este cât se poate de sugestiv. De când citești această frază vei realiza că pe cât de haios ar putea fi conținutul, pe atât de realist este. Deși înainte ca primul copil al familiei să apară ne imaginăm că toată lumea este roz, frumoasă, plină de jucării și basme colorate, în momentul în care acesta vine în viața noastră, realizăm că oboseala își face face loc, iar noi putem deveni din ce în ce mai furioși sau frustrați, sentimentele de iubire amestecându-se cu cele de vinovăție. Așadar, traiul sub același acoperiș cu un copil poate fi minunat, încărcat cu emoții pozitive, dar poate avea și momente în care ne simțim copleșiți, triști sau obosiți.
Așa cum spuneam la început, oamenii sunt diferiți, la fel și părerile lor. Tocmai din acest motiv, mi-ar plăcea să văd dacă îmi împărtășești părerea. Și chiar dacă nu va fi așa, sunt sigură că după ce o vei parcurge, te vei simți mai bogat și mai pregătit de a gestiona relația cu copilul tău.
Iar dacă te întrebai, găsești cartea „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte?” la editura Curtea Veche Publishing.
Raluca Cimpoeru, Psiholog, terapeut ABA
 

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

7 din 10 copii non verbali diagnosticați cu autism pot dezvolta limbajul verbal chiar și după vârsta de 5 ani

7 din 10 copii non verbali diagnosticați cu autism pot dezvolta limbajul verbal chiar și după vârsta de 5 ani

După cum știți, tulburările de spectru autist pot avea manifestări diferite, de la copil la copil, de la caz la caz. În experiența de până acum, în care zeci de părinți ne-au solicitat sprijinul în vederea recuperării copiilor cu dizabilități, nicio situație nu a semănat identic cu alta.
Totuși, una dintre cele mai întâlnite întrebări ale părinților copiilor non-verbali cu autism adresate specialiștilor, și inclusiv în cabinetul Activity, este în ce măsură copiii lor trecuți de vârsta de 4-5 ani vor putea vorbi. Astfel de contexte ne indică faptul că una dintre cele mai mari temeri ale lor este că cei mici nu își vor putea dezvolta limbajul niciodată dacă nu au reușit până atunci.  
Există totuși cercetări conform cărora realitatea stă diferit. Conform studiului „Predictors of Phrase and Fluent Speech in Children With Autism and Severe Language Delay” derulat de cercetătorii de la „Kennedy Krieger Institute’s Center for Autism and Related Disorders” (SUA), 70% dintre copiii non verbali cu autism pot dezvolta limbajul verbal chiar și după vârsta de 5 ani. Pentru ca studiul să fie valid, au fost implicați 535 de copii diagnosticați cu autism, cu vârsta cuprinsă între 8 și 17 ani, care prezentau întârziere severă în dezvoltarea limbajului verbal.  Dintre aceștia, 372 (70%) și-au dezvoltat discursul verbal utilizând propoziții simple și 263 (50%) au ajuns să dezvolte un limbaj verbal fluent.
Un aspect interesant este faptul că dezvoltarea întârziată a limbajului verbal nu a fost afectată de comportamentele problematice, interesele repetitive sau stereotipii, în timp ce aspectele legate de procesele sociale și cognitive au marcat o diferență majoră. Inteligența non-verbală este unul dintre cei mai buni predictori ai dezvoltării limbajului. Acest tip de inteligență rămâne ascunsă sub comportamentele specifice autismului, care până nu demult, erau considerate comportamente tipice handicapului de intelect. În prezent, acest lucru nu mai este valabil și dacă realizăm o intervenție focusată pe aspectele senzoriale și comportamentale, dezvoltarea limbajului mai târziu de 4 sau 5 ani este posibilă.
Ericka Anderson Wodka, una din autoarele studiului, este de părere că inteligența non-verbală a devenit unul dintre predictorii importanți pentru dezvoltarea limbajului. Acest lucru ar trebui să influențeze modul în care analiștii comportamentali realizează planul de intervenție al copiilor cu autism.
De asemenea, și în demersurile anterioare realizate de Fundația Autism Diario din Madrid în cadrul unui proiect de investigație asupra dezvoltării limbajului verbal la piticii cu autism, au existat situații în care copii de 8 ani non-verbali au început să vorbească cu ajutorul intervențiilor adecvate.
Toate aceste studii sunt fără îndoială adevărate dovezi cu privire la capacitățile acestor copii și cu privire la rezultatele la care se poate ajunge cu o intervenție construită și implementată adecvat. Chiar și așa, factorul decizional al părinților rămâne deosebit de important: ei trebuie să acționeze și să ceară sprijin specializat din timp pentru ca șansele de recuperare să fie mari.   
Bibliografía:
  • http://autismodiario.org/2013/03/04/adquisicion-tardia-del-lenguaje-verbal-en-ninos-con-autismo/
  • Predictors of Phrase and Fluent Speech in Children With Autism and Severe Language Delay. Ericka L. Wodka, Pamela Mathy, and Luther Kalb. Pediatrics peds.2012-2221; published ahead of print March 4, 2013, doi:10.1542/peds.2012-2221
Andrei Mocanu, analist comportamental, psiholog,

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

10 mituri despre autism pentru copii şi profesori

10 mituri despre autism pentru copii şi profesori

Știm cu toții că autismul este un subiect ușor dificil de înțeles, mai ales atunci când nu ești activ în domeniu. Cred că încă ne lipsesc sesiunile de discuții despre această problematică. De aceea, m-am gândit să demitizez 10 legende care circulă atât în rândul tinerilor, cât și în rândul cadrelor didactice referitoare la autism.
Cred că este important să discutăm în acest sens pentru a veni (cu toții) în ajutorul colegilor de școală sau prietenilor copiilor cu autism care în anumite momente au fost respinși de aceștia sau abordați într-o manieră „ciudată”.
Mitul numărul 1. Copiii cu autism nu vor să îşi facă prieteni!
Realitatea: Colegul tău cu autism nu are toate abilitățile necesare pentru a socializa și de aici rezultă dificultatea lui de a interacționa cu ceilalți colegi. Gândeşte-te puţin la tine, nici tu nu ai toate abilităţile necesare pentru a practica skydiving sau pentru a dansa şi nu cred că ţi-ar plăcea să fii pedepsit pentru asta. E normal ca uneori să-l privești ca pe un copil timid sau mai puţin prietenos, dar asta pentru că el nu poate comunica dorinţa lui de a avea prieteni.
Mitul numărul 2. Copiii cu autism nu simt, nu au emoţii, sunt ca nişte roboţi!
Realitatea: Autismul nu face să dispară capacitatea cuiva de a simţi, ci pur şi simplu o face mai dificilă de comunicat. Imaginează-ţi că ești blocat într-o cameră şi nimeni nu te aude, dar tu îţi doreşti să vorbeşti cu copiii din spatele uşii şi nu reuşeşti. Cam acestea sunt şi sentimentele unui copil autist!
Mitul numărul 3. Persoanele cu autism nu înţeleg emoţiile celorlalţi!
Realitatea: Persoanele cu autism au de multe ori dificultăţi în înţelegerea mesajelor subtile, a limbajului corporal sau a anumitor gesturi. Din acest motiv, adesea nu îşi dau seama când cineva este trist sau furios dacă mesajele nu sunt clare şi concludente. La fel nu înţeleg glumele, ironia sau sarcasmul.
Mitul numărul 4. Persoanele cu autism au retard mental.
Realitatea: Există persoane cu autism care au întârziere mentală. De altfel, este posibil ca unul dintre colegii tăi să fie diagnosticat cu Sindromul Asperger sau autism înalt funcțional (sunt tipuri care au coeficientul de inteligență la fel sau mai mare față de medie). Prin urmare, există şi persoane cu autism care dau dovadă de abilități excelente într-un anumit domeniu (arte, calcule matematice, IT, etc).
Mitul numărul 5. Persoanele cu autism sunt ca personajul lui Dustin Hoffman din Rain Man.
Realitatea: Autismul este o tulburare de spectru, ceea ce conduce la o varietate de manifestări a caracteristicilor de la o persoană la alta. Dacă într-adevăr cunoşti o persoană cu autism nu înseamnă că ştii cum se comportă toate persoanele acest diagnostic. Unii pot vorbi mai tare, alţii mai încet, unii sunt mai extrovertiţi, alţii mai introvertiţi, unii mai conştiincioşi, iar alţii mai puţin, exact la fel ca ceilalţi colegi din clasa ta.
Mitul numărul 6. Caracteristicile tipice ale unei persoane cu autism sunt rarităţi care se rezolvă cu timpul de la sine.
Realitatea: Autismul este rezultatul unor condiţii biologice care afectează dezvoltarea creierului intrauterin. Nimeni nu are nicio vină!  Autismul este o condiţie pe viaţă, dar cu toate acestea, colegul tău diagnosticat îşi poate îmbunătăţi adaptarea şi abilităţile necesare pentru o mai bună integrare socială. Din stadiul actual al cercetărilor rezultă faptul că autismul nu se vindecă!
Mitul numărul 7. Persoanele cu autism nu devin funcţionale.
Realitatea: Continuând ideea de la mitul #6, autismul este o problemă biologică. Însă, printr-o bună intervenţie (terapeuţi, strategii, plan) se poate îmbunătăţi vizibil viaţa persoanei diagnosticate. În foarte multe cazuri viaţa persoanelor diagnosticate cu autism se îmbunătăţeşte atât de mult încât „ies” din criteriile diagnosticului iniţial, dar asta nu înseamnă că autismul se vindecă. De aceea este foarte importantă diagnosticarea şi intervenţia timpurie!       
Mitul numărul 8. Autismul este o boală mintală.
Realitatea: Bolile sunt lucruri care apar şi se vindecă sau se moare din cauza lor; autismul este o condiţie permanentă de viaţă. Nu este ceva simplu şi încă mai are multe aspecte sub lupa cercetătorilor.
Mitul numărul 9. Autismul se datorează părinţilor iresponsabili.
Realitatea: Este o minciună! Imaginează-ţi că ai avut o problemă serioasă acasă, fără ca tu să ai de-a face cu aceasta și eşti învinuit! În anii ’50 exista o teorie, fără niciun fundament ştiinţific, conform căreia autismul avea legătură cu părinţii care nu erau iubitori cu propriul lor bebeluş. Teoria s-a dovedit a fi falsă. Părinţii îşi iubesc copilul cu autism ca pe oricare altul.
Mitul numărul 10.  Autismul este o tulburare rară.
Realitatea: În ultimii 20 de ani, numărul persoanelor diagnosticate cu autism a crescut cu 600%. În 1975 proporția era de aproximativ o persoană diagnosticată cu autism la 1500. În prezent cifrele se mişcă îngrijorător de repede, ajungând de la 1:150 chiar la 1:110.
Sper că v-am ajutat în aceste rânduri să înțelegeți mai bine care sunt legendele „urbane” cu privire tulburările de spectru autist. Nu ezitați să ne scrieți dacă aveți neclarități sau întrebări direct pe site. Echipa noastră de terapeuți sunt pregătiți oricând să vă răspundă!
Andrei Mocanu, analist comportamental, psiholog,

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Lasă-mă să-ți aud glasul

Lasă-mă să-ți aud glasul

Te-ai gândit vreodată cum ai reacționa daca ai afla că persoana pe care o iubești necondiționat este diagnosticată cu autism?

Aceasta, probabil, ar fi una dintre întrebările pe care nu ai vrea să le auzi niciodată. Un astfel de diagnostic ar putea să te facă să vezi viața în alb și negru, te-ar putea face să te simți incapabil în înțelegerea nevoilor propriului copil. Astfel de emoții, gânduri negre, sentimente ciudate a trăit și Catherine Maurice care a relatat tot ce a simțit în cartea „Lasă-mă să-ți aud glasul” fiind mamă a doi copii diagnosticați cu autism.
Descrie momentul în care a aflat diagnosticul fiicei sale drept unul în care a simțit cum un pumn îi zdrobește pieptul. Catherine mai avea încă doi băieți când a aflat că fiica ei în vârstă de doar 2 ani și 6 luni este autistă. Mezinul familiei avea doar patru zile de când făcuse cunoștință cu părinții săi, în momentul în care sora sa, Anne-Marie, a primit diagnosticul. Practic, acțiunea cărții începe atunci când fiica familiei Maurice pierde contactul cu lumea, cu cei din jurul său. Mama acesteia observă schimbările comportamentale și suspectează că s-a întâmplat ceva, neînțelegând exact ce. Testele aplicate lui Anne-Marie au scos la iveală un adevăr trist: fetița era autistă. Nu aș vrea să dezvălui prea multe.
”Lasă-mă să-ți aud glasul” este o lectură grea, cu multă informație utilă, o carte care te determină să vezi autismul ca pe un prieten de care nu te poți despărți, care „îți suflă-n ceafă” la orice pas. Pe coperta acesteia apare subtitlul ”Povestea unei familii care a învins autismul”. Nu aș putea spune că sunt de acord cu această afirmație având în vedere că autismul nu este o boală, ci mai degrabă o tulburare a proceselor normale de dezvoltare.  Autismul afectează limbajul, jocul, cogniția, dezvoltarea socială și abilitățile de adaptare. Copiii autiști nu învață la fel de repede ca ceilalți, aceștia având dificultăți în înțelegerea comunicării  verbale.
Astfel, autismul poate fi tulburarea care afectează un număr destul de mare de copii, dar care se pot recupera în funcție de abilități, vârstă și implicarea părinților. Un rol important în recuperarea copiilor cu autism îl joacă terapia ABA. Dacă aceasta este aplicată corect, programele sunt adaptate în funcție de nevoile specifice ale copilului, iar rezultatele nu vor întârzia să apară. Ca Anne-Marie, fetița despre care este vorba în carte, copiii diagnosticați cu autism vor reuși, prin modificarea comportamentală, să devină adulți tipici, bineînțeles continuând toată viața să lucreze la șlefuirea comportamentului lor.
Familia are un rol esențial în terapia copilului cu autism. De multe ori, părinții sunt cei care fac terapie cu copilul lor. Cu toate acestea, după cum părinții știu foarte bine, traiul lângă un copil cu autism este destul de dificil. De aceea, ar fi indicat, ca în măsura în care se poate, să fie angajați terapeuți, iar părinții să „ia o gură de aer”, ca mai apoi să continue programele acasă.  
„Cu toții avem nevoie de sprijinul unor terapeuți și psihologi buni. Dar în loc să lăsăm copilul exclusiv în grija unei instituții, (…) în loc să renunțăm deznădăjduiți, cei mai mulți dintre noi vor un singur lucru: să li se arate ce să facă, să fie responsabilizați” spune Catherine Maurice în cartea sa.  Prin urmare, părinții sunt foarte importanți în terapia copilului, cunoscându-l cel mai bine și petrecând o foarte mare parte din timp cu acesta.
Aș putea spune că „Lasă-mă să-ți aud glasul” este una dintre cele mai bune cărți citite de mine. Inclusiv titlul metaforic al acesteia ar putea să îți trezească curiozitatea, făcându-te să nu o mai lași din mână. Din punctul meu de vedere, această carte îți poate ridica anumite semne de întrebare și te poate pune pe gânduri cu privire la comportamentul copilului tău. Sigur, copiii sunt diferiți, unici prin ceea ce fac, așadar, compararea cu alții ar trebui să lipsească cu desăvârșire.
M-aș bucura ca recomandarea să fi ajuns la fiecare dintre voi. O puteți comanda online de la Curtea Veche Publishing. Sunt curioasă să aflu cum o percepeți, mai ales că personal, mi se pare că abordează într-un mod autentic unul dintre cele mai importante și întâlnite subiecte ale epocii în care trăim: autismul și recuperarea copilului.
Raluca Cimpoeru, Psiholog, terapeut ABA
 

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Fii creACTIV!

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Optimismul – cea mai eficientă luptă împotriva anxietății cotidiene

Optimismul – cea mai eficientă luptă împotriva anxietății cotidiene

Imaginează-ți că ești în junglă alături de copilul tău, în fața unui leu apărut dintr-o dată în fața ta, în mijlocul pădurii. Prezența propriului copil îți dă un și mai puternic simț de urgență și cu nu prea mari sforțări, tot ce îți trece prin minte e probabilitatea sfârșitului și posibilitățile, fie ele mici de a scăpa. 
Această reacție se numește „Luptă – Fugi sau Îngheață”. Este o reacție naturală, susținută după milioane de ani de evoluție a speciei umane, ce determină orice persoană să protejeze orice ființă ce poate fi în pericol iminent. „Luptă - Fugi – Îngheață" te pregătește în acțiuni ce îți cresc șansele de supraviețuire. 
Te retragi încet și în liniște cu copilul tău, ajungi cât mai repede în satul tău și le povestești tuturor celor ce te ascultă ce ți s-a întâmplat și ce sfaturi ai în situația dată. Instinctul de a împărtăși informații de speriat este unul ce a evoluat de-a lungul timpului. 
Luptă sau fugi: ce se întâmplă de fapt? 
Dar ce se întâmplă atunci când împărtășirea de informații de speriat devine disfuncțională? Avem nevoie de un manual care să ne spună cum să ne îngrijorăm în fața Coronavirus? Da! Mai ales pentru copiii noștri. Iată de ce: patru factori contribuie la agravarea și distorsionarea  capacității noastre de a procesa date înfricoșătoare.
  • În primul rând, anxietatea, frica și instinctul „Luptă sau Fugi” vor da naștere unui set de reacții predictibile. Una e sa lupți pentru a găsi o soluție pentru o situație înspăimântătoare. Cu acest virus omenirea face un progres considerabil prin a face disponibile mai multe teste, a urmări traseul celor infectați, educarea către spălatul pe mâini și distanțarea socială, faptul că se fac disponibile paturi de spital și așa mai departe. Această reacție este bună, dar combinată cu a doua reacție, creează probleme. 
  • Al doilea rezultat al anxietății/fricii este adoptarea în mod obsesiv a viziunii tip tunel. Când există o problemă, oamenii au tendința să se concentreze asupra ei până când dispare. Părintele va sta cu ochii pe leu în timp ce se îndepărtează încet de acesta, până când el/ea și copilul nu mai pot fi ajunși de animal. Mai bine previi decât să vindeci!
Acest Coronavirus nu pleacă precum un leu însă. De fapt, modul în care îl înțelegem evoluează pe măsură ce zilele trec. Acest lucru, plus obsesiva viziune tip tunel declanșată de anxietatea personală creează o situație negativă. Chiar dacă unele informații din media sunt folositoare, problema în derulare plus obsesia față de problemă declanșează un râu de informații înfricoșătoare și frică.
  • Al treilea factor care agravează procesarea noastră de informații alarmante este mediul prin care acestea ajung la noi. Poate fi spus că sursele de știri sunt mai bune la a speria oamenii decât la a-i liniști. Ne ia, de obicei, aproximativ șase secunde să ajungem la atacuri de panică, pe când – folosind cea mai bună medicamentație – avem capacitatea de a ne calma în aproximativ 20 de minute. Dar media adoră o „poveste înfricoșătoare” și va continua așa pentru că oamenii vor continua să consume astfel de știri.
  • Al patrulea și cel din urmă, abilitățile noastre de a procesa informațiile sunt împiedicate de constanta noastră dependență de aparate electronice mobile. Le vrem deschise mereu, iar în prezent, a fi deschise înseamnă a fi expuși constant la știri despre coronavirus. 
Cum rămâne cu copiii?
Instinctul de „Luptă sau Fugi”, obsesia viziunii tip tunel, sursele media care împart știri false și aparatele mobile ne încarcă neîncetat cu un șuvoi de informații negative despre coronavirus. (Ai putea spune că nu sunt vești pozitive despre coronavirus. Greșit! Sunt!). Copiii noștri, care ascultă în același timp, observă două lucruri care se întâmplă în jurul lor: 
  1. Adulții nu mai vorbesc despre altceva decât despre coronavirus,
  2. Sursele (TV, computer, telefoane) sunt deschise tot timpul. 
La ce concluzie ajung copiii noștri? 
În mod natural, ei vor crede că „Vom muri cu toții în curând și nu putem face mare lucru cu privire la asta.” Sunt chiar și mulți adulți care cred acest lucru în prezent. Știrile negative continuă să vină și au ca rezultat mai multă anxietate și depresie. 
Așadar, ce putem face? 
Fii înțelegător cu îngrijorările copilului tău. Ascultă-le. Apoi închide știrile despre coronavirus. Nu da ca exemplu viziunea tip tunel către TV în fața copiilor tăi. Dacă ai nevoie să fii la curent zilnic, oferă-ți asta apoi închide sursa de știri. Uitându-te la înmormântările victimelor de coronavirus nu te va ajuta să rezolvi problema. Din moment ce ai făcut tot ce ți-a stat în putință referitor la o problemă, să o uiți o perioadă nu înseamnă că ești într-o stare de negare.  
În cele din urmă, în loc să fim mereu receptorii pasivi de vești proaste, să încercăm să căutăm și știri pozitive. 
Ioana Ciubotariu
Asistent Social

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Cum să menții bunăstarea familiei în timpul unei crize: scurte recomandări

Cum să menții bunăstarea familiei în timpul unei crize: scurte recomandări

Criza produsă de coronavirus afectează toată lumea, atât la nivelul societății,  la nivelul familiei, dar și la nivel individual. Auzim știri doar pe acest subiect în fiecare zi și urmărim declarații de presă la miezul nopții. Fiecare dintre noi trebuie să își reconfigureze programul și modul de a percepe realitatea. Și da, este adevărat că pot apărea momente de anxietate, de panică și de stres din cauza izolării. Pentru a înlătura angoasa și a găsi elementele pozitive ale izolării trebuie să ne organizăm programul și să găsim metode de sporire a confortului întregii familii.
Vă prezint în continuare, câteva modalități în acest sens în timpul pandemiei COVID-19.
1. Întâlnirile de familie:
- Rămâneți organizați în discuțiile de familie. Cu alte cuvinte, păstrați regularitatea acestora ca atunci când avem un ritm normal de viață;
- Discutați programul zilnic împreună;
- Realizați o agendă a activităților (timpul pentru somn, ora de masă, teme, lucru, recreere)
Un aspect important pe care vreau să vi-l semnalez - copiii răspund bine în timpul unei crize. Ei vor să contribuie și să facă ceea ce fac oamenii mari dacă sunt lăsați. Uneori, când devenim nervoși și copleșiți, toate responsabilitățile cad pe o singură persoană, care, de cele mai multe ori, se întâmplă să fie mama. Mama planifică, aranjează, comunică, coordonează. Numim acest comportament „Sindromul Mamei-Manager", rol destul de dificil.
Așadar, vă recomand să abordați următoarele tactici:
a. La întâlnirile de familie, întrebați-i pe copii cum au de gând să-și abordeze temele. Nu le dați niciun indiciu despre cum ați vrea voi să fie făcute.
b. Întrebați copiii ce treburi importante (curățenia în cameră, dusul gunoiului) vor să aibă în responsabilitate. Așadar, nu ,,dacă vor”, ci ,,pe care dintre aceste responsabilități vor să și le asume”
2. Timpul de recreere:
- Stabiliți intervale de timp regulate de interacțiune/joacă cu cei mici (un părinte cu un copil);
- Exerciții fizice – minimum o oră pe zi, preferabil două – trei ore de mișcare.
3. Ora de culcare
Lipsa somnului, în topul momentelor de stres pe care le experimentezi, poate fi un adevărat criminal:
- Vă doriți ca ora de culcare pentru copii să fie aceeași ca în timpul școlii;
- Agreați un interval de timp liniștit (15-30 minute) în dormitorul unuia dintre voi (citind, fără ecrane) înainte ca luminile să se stingă;
- Conveniți cel puțin șapte ore de somn pentru toată familia.
În loc de concluzie, vă recomand ca în aceasta perioadă să vă regăsiți pe voi înșivă, să profitați de acest timp pentru a trăi momente frumoase alături de familie citind, gătind, făcând bricolaj  și multe activități plăcute. Chiar dacă nu ne așteptam, universul ne oferă foarte timp pe care să îl petrecem împreună. Ni se dă șansa de a ne bucura de cei de lângă noi, de a face planuri împreună pentru ceea ce vom face după criză, de a ne odihni și de a ne încărca bateriile.
Marilena Râdelesne
Psihopedagog
Sursa: Thomas W.Phelan, Phd – 1, 2, 3 magic
 

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Minte sănătoasă în corp sănătos pe timp de coronavirus

Minte sănătoasă în corp sănătos pe timp de coronavirus

În această perioadă ne poate fi foarte dificil să rămânem calmi, cu o stare fizică și mentală bună. Recunosc, uneori îmi este puțin dificil chiar și mie. Sunt o persoană energică, iubitoare de natură și plimbări, care acum este nevoită să rămână în casă. Au trecut doar două săptămâni de când stăm în casă și sunt șocată de câte ori mă uit pe fereastră și văd cum natura nu s-a oprit, așa cum nouă ni se pare că viața ne-a intrat în stand-by. Este important să ne concentrăm pe partea pozitivă a acestei carantine.

Eu am reușit să fac lucruri pe care nu mai aveam timp să le fac. Am terminat un serial fain, m-am uitat la filme, am citit, am făcut puțină mișcare, m-am jucat Harry Potter 2, joc pe care eu acum l-am descoperit și am dormit o grămadă (ador să dorm!).

 În acest articol vă recomandăm o strategie care vă poate ajuta să vă eliberați de stres, și de ce nu, poate de câteva kilograme. 🙂

Mai întâi, trebuie să fiți conștienți de faptul că mintea și corpul lucrează împreună. Ce o ajută pe una, o ajută și pe cealaltă la fel cum, ce o rănește pe una, îi provoacă aceeași stare și celeilalte. De exemplu, imaginați-vă că doar ce ați citit o știre nu tocmai optimistă și aflați că au apărut cazuri de coronavirus în zona în care locuiți. OK, pe deoparte știți că acest lucru este de așteptat până când se „aplatizează curba” ratei de infectări. Această gândire îi ajută pe unii, dar pe voi mai degrabă vă stresează. Corpul reacționează la acest stres, mușchii sunt încordați, se accelerează bătăile inimii, la fel și presiunea sângelui. Mintea voastră va fi orientată pe deviza  „luptă-sau-fugi”.   Studiile arată că în momentul în care vă stresați foarte tare despre ceva și nu faceți ceea ce corpul încearcă să vă spună – mișcă-te! – atât stresul mental, cât și cel fizic se agravează. Vă veți simți mult mai anxioși și stresați, veți fi supuși unor riscuri fizice mai mari pe termen lung precum un accident vascular cerebral, obezitate, oase rupte și durată de viață scurtată.

Vă recomand acum o idee pe care am găsit-o de ajutor. Se numește MERGI & VORBEȘTE și funcționează astfel:

  • Studiile ne spun că persoanele obișnuiesc să petreacă 3-4 sau mai multe ore pe telefon, în fiecare zi.
  • De asemenea, studiile ne spun că mulți cred că pierd prea mult timp prinși în a discuta la telefon.
  • O mare parte din acest timp este petrecut vorbind cu alte persoane.

Probabil vă gândiți ce legătură are telefonul în această situație. Haideți să vedem! Să zicem că o dată la două zile o sunați pe mama voastră și vorbiți 15-20 de minute. În loc să stați pe canapea sau în pat, de ce să nu vă ridicați să vă plimbați?! Gândiți-vă doar ce înseamnă asta! Dacă mergeți pe jos o distanță de 15-20 de minute și o sunați de 4 ori pe săptămână egalați cu a parcurge o distanță de cinci-șase kilometri pe săptămână. Corpul și mintea voastră se simt mai relaxate, și cu puțin noroc pierdeți și câteva kilograme.

De asemenea, auziți niște știri foarte optimiste legate de persoanele care se recuperează după boală. Ridicați-vă, sunați-vă fratele sau o persoană apropiată și... mergeți. Mergeți prin casă sau prin curte! Această conversație poate să ajungă la 30-40 de minute. După ce închideți, verificați câte minute a avut apelul, deci câte minute ați mers. Monitorizați-vă efortul într-un calendar pe perete. Ar putea fi foarte motivant de la o zi la alta acest lucru.

Se știe că la vârste mici, copiii sunt energici. Astfel, o modalitate de a consuma energia (și a voastră, și a lor) este să faceți acest exercițiu în casă, în timp ce sunteți cu ochii pe micii energici, care în mod normal vă împiedicau să ieșiți să faceți mișcare. Copiii vor fi amuzați de comportamentul vostru și poate vor începe să se plimbe și ei puțin pe lângă voi.

Deci, de ce să nu încercați această strategie? Data viitoare când vă sună telefonul sau doriți să apelați, luați telefonul și plimbați-vă. Oricum, acele minute le petreceați la telefon.

Momentele stresante cer soluții ciudate! 

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Dezvoltarea atenției

Atenția este un factor cheie în desfășurarea tuturor activităților noastre zilnice și are un rol esențial în procesul de învățare. Pentru că ea poate fi exersată foarte bine și de acasă, am selectat câteva materiale amuzante și colorate care să-i motiveze pe cei mici și pe cei mari:

 

Fișe pentru găsirea diferențelor, cu tematici diferite, alese în funcție de vârsta copiilor.

Jocuri educative ce pot fi accesate atât pe tabletă, cât și pe calculator sau imprimate, atât pentru copii aflați la grădiniță, cât și pentru cei din clasele primare.
O serie de imagini sugestive pentru realizarea asocierilor:
 

 

 

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Dezvoltarea limbajului

Imagini complexe ce pot fi folosite pentru tactarea acțiunilor, dezvoltarea limbajului prin realizarea unor povești sau, de ce nu, găsirea unor personaje în imagine în funcție de anumite caracteristici:

Povești audio pentru copii de toate vârstele, pe care le pot asculta singuri sau împreună cu familia. După, pot povesti împreună ce își amintesc.

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Dezvoltarea capacităților cognitive

Noțiuni opuse și predarea conceptelor precum ,,cald-rece", ,,întreg-rupt", ,,mic-mare" etc. dezvoltă capacitatea descriptivă a copiilor. Resursa următoare vă ajută sa dezvoltați și capacitatea de a compara/diferenția dimensiunile și de a atribui obiectelor caracteristicile esențiale:

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Motricitate grosieră

Este minunat să fim alături de întreaga familie și să ne distrăm învățând lucruri extrem de utile pentru dezvoltarea copiilor, dar și a relațiilor interpersonale. Va prezentăm mai jos câteva idei de activități prin care dezvoltăm motricitatea grosieră, antrenăm atenția, spiritul de echipă între frați și în familie, participarea la o sarcina de la început până la sfârsit, antrenarea răbdării, așteptarea rândului fiecărui participant etc.

Spor la joacă și la învățare!

În următoarea resursă veți găsi idei de activități care ajută la dezvoltarea motricității fine a copiilor, folosindu-vă de materiale pe care le puteți găsi în casă. 

 

 

 

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Emoții

Atunci când vorbim despre emoții, ne referim atat la cele mai cunoscute dintre acestea, cum ar fi fericirea sau tristețea, dar și la cele mai puțin cunoscute cum sunt dezgustul, anxietatea sau jena. Deși majoritatea prefera să simtă fericire, uneori, este în regula dacă ne simțim anxiosi sau speriați. Putem vorbi despre toate aceste emoții cu copiii noștri cu ajutorul imaginilor din resursa următoare:

 

Și pentru că avem mai mult timp decat de obicei, putem sta mai mult la povești. Poveștile pot fi ale noastre, dar ne putem inspira și din cele de mai sus, creând unele noi, captivante, interesante sau pline de umor. Succes!

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Comportament

Pentru că ne dorim să primim respect din partea oamenilor, la rândul nostru, trebuie să și oferim. Cum multe dintre comportamente se învață, vă propunem să învățăm împreună câteva reguli de comportament.
 

 

He’s extraordinary este un blog unde o să găsiți informații din diverse arii precum descrierea unor tipuri de nevoi speciale, procesarea senzorială, dezvoltarea aptitudinilor, managementul comportamentului, dar și materiale printabile.

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Gestionarea crizelor în public și în privat II

Gestionarea crizelor în public și în privat (II)

Așa cum vă spuneam în articolul anterior, am revenit cu noi sfaturi pe tema gestionării crizelor celor mici. Ce faceți atunci când copilul se ține după dumneavoastră țipând, spărgând obiecte din jur sau chiar lovindu-vă? Ei bine, mesajul dumneavoastră pentru acesta este să fie atent la ce face altfel vor fi consecințe. Puteți să îi spuneți care vor fi acelea: sancțiuni, activități gospodărești sau interdicții la telefon/tabletă/televizor. Însă în momentul în care toată lumea e calmă nu este o idee bună să discutați ceea ce s-a întâmplat. Iertați și uitați!

Ce trebuie să țineți minte?

  1. Contactul vizual trebuie făcut foarte puțin sau deloc;
  2. Fără comunicare verbală;
  3. Măriți distanța fizică;
  4. Plecați din cameră sau întorceți-vă cu spatele;
  5. Continuați să gătiți cina.

Exemplele pot continua. Voi vă cunoașteți copilul cel mai bine, fiți creativi și veți găsi soluții. Nu sună plăcut ceea ce e de făcut, dar gândiți-vă că prezența dumneavoastră îi hrănește tantrumul celui mic. Dumneavoastră sunteți ținta, specatatorul și cel care îi va da ceea ce el își dorește.

Să vă dau niște exemple concrete:

  1. Sunteți în mașină, copilul are un tantrum. Dacă aveți posibilitatea, opriți mașina și lăsati-l să se liniștească. Dacă vă grăbiți, porniți muzica mai tare și lăsați-l să se liniștească singur. Nu discutați prea mult.Vorbitul cu el poate să-i hrănească tantrumul.
  2. Copilul sparge lucruri și își distruge camera. Aici fără probleme puteți să aplicați timpul de liniștire. În prealabil mutați lucrurile valoroase sau periculoase. Nu curățați camera după criza copilului; lăsați-l să stea în dezordine. Cei mai mari, care eventual primesc alocația, pot să plătească pentru lucrurile distruse.
  3. Copilul vrea să negocieze. Super! Dar negocierea este posibilă doar înainte de veto. Comunicarea după ce dumneavoastră v-ați exprimat vetoul înseamnă Incubare.
  4. Copilul nu vrea să meargă în time-out (timpul de linștire). Pur și simplu îl duceți pe cel mic, fără să îi vorbiți, în locul stabilit pentru time-out, iar pentru cei mai mari stabiliți o consecință, precum o sancțiune, activitate casnică sau o interdicție.

Cele mai mari temeri ale părinților sunt crizele în public. Ce aveți de făcut când acestea chiar întâmplă?

  1. Rămâneți calmi și decisivi.
  2. Purtați-vă de parcă v-ați mai confruntat cu asta.

Exemplul 1

            Sunteți la aniversarea unei rude. Sunt prezenți foarte mulți adulți și copii. Cam în jumătate de oră se servește mâncarea, dar cel mic vrea un fursec.

  • Mami, pot să iau un fursec?
  • Nu!
  • De ce?
  • Pentru că în curând servim masa.
  • Te rog! Doar unul!
  • Nu mă bate la cap!

Iar copilul începe să țipe la dumneavoastră de față cu toată lumea. Ce e de făcut? În primul rând, gândiți-vă că „tantrumurile sunt un răspuns normal la parentingul bun.”

  1. Îi puteți da ce a cerut?

Ați fi putut înainte de veto pentru ca era o ocazie specială.

  1. Nu vă abateți de la veto și nu mai vorbiți.

Veto-ul dumneavoastră a fost exprima deja prin „Nu!” și ați oferit deja o explicație, este suficient. În loc să vorbiți mai bine vă reamintiți următoarea frază: „crizele sunt rezultatul unui parenting corect.”

  1. Îndepărtați-vă ușor.

Plecați. Dacă el vrea să vă urmeze țipând, bine. Mergeți undeva unde sunt mai puțini oameni spre deloc.

  1. Stabiliți o consecință acestui comportament dacă doriți.

Nu este nevoie să folosiți o consecință în momentul acela. Dacă doriți, puteți să-i spuneți: „Pentru fiecare minut în care țipi, pierzi două minute la televizor” și nu mai adăugați nimic.

Exemplul 2

Sunteți în supermarket la casa de marcat și i-ați spus copilului că nu are voie bomboane. Cel mic începe să țipe. Casierul deja vă scanează produsele, în spatele vostru mai sunt oameni la rând. Ce e de făcut? În primul rând, gândiți-vă că „tantrumurile sunt un răspuns normal la parentingul bun.”

  1. Îi puteți da ce a cerut?

Din moment ce el este în tantrum, nu îi puteți îndeplini acea dorință.

  1. Nu vă abateți de la veto și nu mai vorbiți.

Deja v-ați făcut înțeles veto-ul. Nu mai adăugați nimic. Dacă simțiți nevoia, puteți să vă cereți scuze de la cei din jurul vostru.

  1. Îndepărtați-vă ușor.

Rămâneți în liniște și plătiți casierului.

  1. Oferiți o consecință acestui comportament, dacă doriți.

Nu puteți să oferiți o consecință acum, iar mai târziu nu va ajuta. Este prea mic, deci plecați din magazin. Iertați și uitați.

 Exemplul 3

Mergeți cu cel mic la un restaurant și plânge. Totul este interesant pentru el - fețele de masă, lumânările, vinul, meniurile etc. Ce e de făcut?

Nu duceți un copil mai mic de doi ani într-un restaurant fără loc de joacă! În cazul copiilor de această vârstă aduși într-un context atât de „ofertant” nu funcționează nicio strategie. Orice veți încerca, va avea succes doar pentru o perioadă scurtă.

Așadar, încercați să tratați cu fermitate și calm orice astfel de context. Sfaturile Activity rămân aici și vă îndemn să reveniți asupra lor atunci când vă simțiți depășiți de situație. Și nu uitați, „tantrumurile sunt un răspuns normal la parentingul bun.”

Alexandra Gabor, psihopedagog, terapeut ABA

Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Bosumflarea şi smiorcăiala (II)

Bosumflarea şi smiorcăiala (II)

Vă promiteam în articolul anterior că voi reveni cu un nou material pe tema bosumflării și smiorcăielii. Despre cum încurajează chiar și părinții aceste stări, dar și ce metode de abordare avem vă povestesc în partea a doua.

              1.Cum întăresc adulții bosumflarea şi smiorcăiala?

              Oare chiar ne dorim ca smiorcăiala şi bosumflarea să devină nişte strategii de adaptare în viaţă pentru ce mici? Desigur că nu! Iată ce ne relata o mămică:

              „Dacă aş lăsa ca bosumflarea şi smiorcăiala să mă doboare, copiii mei ar învăţa această strategie pentru întreaga viaţă. Eu nu vreau să fiu manipulată de ei pentru totdeauna. Şi chiar mai departe, adult fiind, să ai colegi de muncă care se plâng sau se bosumflă din orice este mult mai iritant pentru că tu crezi că au trecut de partea aceea. Din contră, se pare că unii adulți păstrează această strategie care le-a funcționat până acum!”

  1. Care sunt factorii determinanți pentru ca smiorcăiala şi bosumflarea să funcţioneze ?

              O serie de lucruri determină perpetuarea acestor comportamente enervante de testare şi de manipulare. Bosumflarea şi smiorcăiala continuă şi se agravează când unul dintre părinţi face următoarele lucruri :

  1. Vede bosumflarea şi smiorcăiala drept un comportament anormal şi oribil;
  2. Se simte nervos sau vinovat când copiii sunt smiorcăiţi.
  3. Se ceartă, ţipă sau se plânge când copiii se bosumflă.
  4. Cedează când copiii se smiorcăie.

        Vă propun în cele ce urmează să discutăm un caz care este cât se poate de întâlnit în contextele de zi cu zi:

       Livia în vârstă de cinci ani își doreşte tableta pentru a se juca. Tatăl în schimb vrea să o folosească pentru a verifica un extras de cont.  

Primul scenariu greşit:

  • Livia: „Tati, vreau tableta să mă joc.                             
  • Tatăl:„Nu dragă, tati are nevoie de ea.”
  • Livia: „NU, O VREAU ACUM!”
  • Tatăl: „Livia trebuie să aştepţi. Trebuie să verific un extras de cont. Tu ştii ce este acela un extras de cont?”
  • Livia: „Niciun extras! VREAU TABLETA!”
  • Tatăl: „Nu îţi dau tableta! AŞA CĂ LASĂ-MĂ ÎN PACE!”
  • Livia: „EU NICIODATĂ NU POT FACE NIMIC!”
  • Tatăl: „Chiar aşa ? Cine a fost oare la film cu tati şi mami aseară?”
  • Livia: „NIMENI!”

Livia se întoarce şi se bosumflă. Acest părinte tocmai a întărit comportamentul copilului de a se bosumfla şi a se smiorcăi.

Vă propun al doilea scenariu, cel corect:  

  • Livia: „Tati, vreau tableta să mă joc.”
  • Tatăl: „Nu dragă, tati are nevoie de ea.”
  • Livia: „NU! O VREAU ACUM !”

Tatăl se gândeşte: „Smiorcăiala este normală . Ea are doar cinci ani. Eu nu o să mă enervez şi nici nu o să mă contrazic cu ea ca să-i întăresc acest comportament.” Se simte puţin anxios şi iritat, dar a mai trecut prin asta și ştie cum să gestioneze cu calm situațiile de acest tip.

Tatăl spune: „Livia trebuie să aştepţi. Eu trebuie să mă uit pe extrasul de cont. Este foarte important să fac asta acum.”

Livia: „Niciun extras! VREAU TABLETA!!!”

Livia se întoarce şi se bosumflă, iar tatăl nu spune nimic şi continuă să lucreze pe tabletă . Precum bosumflarea şi smiorcăiala, ignorarea are şi un aspect audio şi vizual. Ignorarea bună nu are partea audio (explicaţii, certuri, discuţii) şi nici vizuală (fără contact vizual sau expresii faciale).

              3.Folosirea şi înţelegerea consecinţelor.

              Mai sus am învăţat cum să gândim clar şi calm într-o criză. Deşi câteodată bosumflarea şi smiorcăiala pot să se agraveze, ele nu sunt un capăt de lume. De obicei, sunt rezultatul prin care voi vă exersaţi partea solicitantă a rolului de părinte. De asemenea, atunci când ne supărăm pe copii când se smiorcăie şi apar discuțiile în contradictoriu, certurile,  ţipetele sau negocierile etc., noi de fapt întărim aceste forme de testare şi manipulare.  De ce? Toate aceste lucruri le dau copiilor un sens de retribuire sau răzbunare - „tu nu îmi dai ce îmi doresc, asta este ceea ce primeşti”. Acest mod de gândire este o logică normală la copii (şi câteodată chiar și la unii adulţi care nu au depășit această etapă)!

              În plus, este foarte adevărat că atunci când apar bosumflarea şi smiorcăiala, separarea voastră de copil este folositoare. Dacă sunteți în aceeași încăpere „dezactivaţi” partea audio (vorbitul) şi partea vizuală (contactul vizual, expresia facială).

              Dar ce știm despre folosirea altor consecințe precum pedepsirea sau penalizările ? Nu este o problemă să le folosiți, doar să ţineţi minte două lucruri :

  1. Răţoiala voastră la smiorcăiala şi bosumflarea copilului nu este o consecinţă, este o recompensă. O regulă grea cu care poţi trăi, dar adevărată.  Aşadar, dacă adresaţi o consecință de tipul pedepsei sau penalizării, trebuie să fie scurtă și fermă.
  2. Orice consecință trebuie să fie scurtă, clară şi simplă: „Pentru fiecare minut în care te smiorcăi, trebuie să îmi dai una dintre cele zece păpuși preferate.” Porniţi cronometrul şi staţi liniştit.

4.Întrebări frecvente:

1. Pot unii copii să se smiorcăie sau să se bosumfle şi în acelaşi timp să coopereze?

Desigur. Să zicem că îi spuneţi fiului vostru de șapte ani să se pregătească pentru culcare. El este bosumflat şi mâhnit, dar în acelaşi timp se spală pe dinţi, se schimbă în pijamale și totuși nu spune nimic. Încurajaţi cooperarea lui doar o dată apoi schimbați subiectul și ignoraţi bosumflarea.

2. De ce nu îl acceptă copiii pe „nu”?

Este simplu. Pentru că ei de abia încep să conştientizeze viaţa, iar toleranţa lor pentru frustrare nu este încă dezvoltată. O să se dezvolte cu bine în timp şi cu ajutorul vostru.

            Așadar...

  1. Să nu consideraţi că bosumflarea şi smiorcăiala sunt nişte comportamente bolnave, rele sau îngrozitoare. Considerați-le comportamente normale, uşor iritante la copii.
  2. Smiorcăiala şi bosumflarea sunt concepute pentru a-i face pe părinţi să se simtă vinovaţi. Mesajul copilului este simplu „Dacă vrei să nu te mai simţi vinovat, oferă-mi ceea ce îmi doresc.”
  3. Dacă vă enervați și vă rățoiți veți întări aceste două comportamente.
  4. Făcându-le copiilor pe plac după ce au început să se plângă întăreşte bosumflarea-smiorcăiala.
  5. Liniştea, ignorarea, separarea şi consecinţele impuse calm scad tendinţa copiilor de a se smiorcăi.

Sper că cele două materiale v-au fost de folos. Nu uitați că ne puteți adresa întrebările voastre despre acest subiect în pagina de contact.

Dorin Alexandru Babeu, Pedagog

Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Stiluri de parenting: Dulăul vs. Cățelușul (II)

Stiluri de parenting: Dulăul vs. Cățelușul (II)

În articolul anterior am descris cele două stiluri de parenting denumite de Phd. Thomas W. Phelan  drept Cățelușul (stilul permisiv) și Dulăul (stilul autoritar). Astăzi vă propun să vedem cum putem îmbina aceste două stiluri pentru a deveni părinți echilibrați.

Rezultate versus resurse

Nu surprinzător, aceste două tipuri de parenting, ieșite de sub control, produc bineînțeles rezultate diferite. Copiii părinților permisivi tind să devină adulții care au impresia că totul li se cuvine și încearcă să-i respingă pe cei din jurul lor. Dacă viața nu-i tratează așa cum își doresc (ceea ce este inevitabil) tind să-i învinovățească pe toți cei din jurul lor pentru asta.

Copiii care au mame și tați T-Rex vor deveni adulții cu un caracter nesigur și lipsit de merit. Ei vor avea impresia că toată lumea este mai bună decât ei și vor bate mereu în retragere. Chiar dacă vor fi foarte buni în ceea ce fac, ei nu-și vor recunoaște meritele pentru reușite și nu își vor oferi credit pentru acțiunile lor.

Cum putem întrerupe acest ciclu tragic? Puteti folosi resursele puse la dispoziție de „1, 2, 3 Magic” sau orice alt program de parentig bazat pe dovezi științifice.

Timpul de corecție a atitudinii

Schimbarea începe pornind de la atitudinea părinților. Este foarte important modul în care văd ei parentingul. Atât părinții impulsivi, cât și cei permisivi au nevoie de o ajustare majoră a atitudinii și comportamentului lor pentru a se putea echilibra. Într-adevăr, sfaturile despre succes, despre cum să gestionăm problemele cu copiii se regăsesc în tot felul de programe de parenting, însă părinții permisivi și cei autoritari trebuie să învețe cum să gândească diferit înainte să se folosească de aceste mijloace.

Ajustarea comportamentului despre care vă vorbeam poate fi împărțită în trei categorii: 1) aprecierea „drepturilor” membrilor familiei, 2) înțelegerea efectelor diferitelor stiluri de parenting și 3) acceptarea nevoii de a încerca în mod deliberat mai multe strategii de parenting.

Drepturi și Efecte. Părinții permisivi trebuie să înțeleagă că nu este suficient doar să le facă pe plac tot timpul celor mici, ci că este spre binele tuturor ca ei, adulții, să stabilească și niște limite. Și da, este natural ca nici copiilor să nu le placă limitele, însă nu este o tragedie și nici o greșeală a părinților. Părinții permisivi trebuie să conștientizeze că smiorcăitul repetat din partea lor poate crea un copil cu  mai multe drepturi decât un adult, ajungând să le dicteze fiecare pas.

Pe de altă parte, părinții autoritari trebuie să aprecieze drepturile copiilor lor. Copiii au dreptul de a nu suferi abuzuri fizice și emoționale. Părinții autoritari trebuie să conștientizeze că blamările constante duc la pierderea stimei de sine, iar copiii au nevoie de căldură, siguranță și afecțiune.

Parentingul echilibrat

Ambele stiluri de parenting, atât cel permisiv cât și cel autoritar, trebuie să se schimbe în momentul în care le conștientizăm de la un mod automat impulsiv sau permisiv spre un mod deliberat-echilibrat. Parentingul caracterizat de irascibilitate și furie nu este un mod de creștere a copiilor, așa cum nu este nici parentingul bazat pe anxietate și vinovăție. Atât părinții permisivi, cât și cei autoritari trebuie să realizeze faptul că impunându-și un comportament indulgent sau, la polul opus, mult prea drastic în toate situațiile nu este benefic pentru nici un membru al familiei și nici pentru el însuși.

Dar pentru multe mame și mulți tati, lucrul care îi desparte de a fi părinți echilibrați este de departe lipsa voinței de a-și ajusta atitudinea și comportamentul față de ei înșiși.

Marilena,

Psihopedagog

Sursa: Thomas W.Phelan, Phd – 1, 2, 3 magic

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Gestionarea crizelor în public și în privat

Gestionarea crizelor în public și în privat

Dintre toate problemele comportamentale pe care părinții le întâmpină la propriii copii, crizele temperamentale sunt cel mai greu de gestionat. Acestea sunt principala unealtă de care cei mici se folosesc pentru a-i face pe părinți să le răspundă pozitiv tuturor dorințelor.

Urmările crizelor nu sunt cele mai bune. Părinții care nu pot suporta gălăgia sfârșesc prin a-i oferi copilului ce-și dorește, acțiune care reînarmează explozia acestuia și îi lasă libertatea de a avea ceva sau de a face ce și-a dorit, chiar dacă nu este bine pentru el. De asemenea, sunt părinți care nu suportă gălăgia, dar reacționează printr-o criză ei înșiși, lovindu-i sau țipând la cei mici. Aceste episoade pot fi nocive pentru alți membrii ai familiei, pot provoca stres marital sau depresie cronică.

Thomas Phelan spune că primul pas pe care trebuie să îl facem atunci când dorim să gestionăm corespunzător problemele comportamentale ale copiilor este să ne ajustăm atitudinea. Abia după aceea putem veni cu un plan care să implice acțiuni.

            Thomas Phelan spune că primul pas pe care trebuie să îl facem atunci când dorim să gestionăm corespunzător problemele comportamentale ale copiilor este să ne ajustăm atitudinea. Abia după putem veni cu un plan care să implice acțiuni.

            De cele mai multe ori, părinții au gânduri negre în timpul unei crize precum: „Ce am făcut greșit?, ce ar trebui să fac?, sunt un/o idiot/idioată, acest lucru nu trebuia să se întâmple, copilul ăsta este nebun?”. Combinate cu criza copilului, acestea oferă un sentiment de neputință părinților. Însă, gândurile negative pot fi înlocuite cu cele pozitive: „crizele sunt normale, nu am făcut nimic greșit!, copilul nu este nebun, ci este orientat spre îndeplinirea propriilor obiective; pot și voi schimba asta!

            Având în vedere că cei mici nu au un control emoțional foarte bine dezvoltat este normal să reacționeze negativ la frustrare. Astfel, principalele cauze ale tantrumurilor sunt:

  1. Copilul nu primește ceva (cum ar fi o bomboană);
  2. Copilul este pus să facă o activitate (de exemplu, să se spele pe dinți);
  3. Copilul nu este lăsat să facă o activitate (de exemplu, să se joace pe telefon).

Observăm că aceste crize apar de la o cerere, aceasta putând fi adresată copilului de părinte sau, invers, copilul cerându-i ceva părintelui. Crizele temperamentale pot să apară natural la vârste înaintate și nu au legătură cu inteligența. Excluzând din discuție faptul că acestea pot fi dovada unei lipse de disciplină, ele ne pot arăta că cei mici sunt centrați pe îndeplinirea propriilor obiective.

Conform Thomas Phelan, tantrumurile au trei posibile faze pe care le denumim astfel:  VETO (I), INCUBARE (II) și EXPLOZIE (II).

De obicei, crizele încep cu un Veto parental adică refuzarea cerinței copilului de a primi sau face ceva. De asemenea, faza de Veto poate avea loc și invers când părintele îi cere copilului să îndeplinească o acțiune pe care cel din urmă o refuză - de exemplu, să-și facă temele în loc să se joace pe telefon.

După această primă fază intervine Incubarea: copilul se gândește dacă ar fi bine să coopereze sau să protesteze. Protestul poate înseamnă doar o voce plângăcioasă sau poate fi un tantrum în toată regula. Incubarea implică o conversație emoțională și prostească între copil și părinte care are un singur scop: să agraveze starea ambelor părți. Iată un exemplu din viața reală:

Copilul: Te rog, mai lasă-mă să mă joc 5 minute!

Mama: Am spus nu!

Copilul: Niciodată nu mă lasă să fac ce vreau!

Mama: Oh, haide! Doar ce ne-am întors din parc!

 Explozia poate să apară după incubare sau chiar imediat după Veto-ul parental. Crizele sunt foarte nervoase, gălăgioase și uneori violente.

Cu toate că au mai luat parte la crizele copiilor, părinții sunt surprinși de fiecare dată când acestea apar și se găsesc în fața lor cu garda jos, iar acest lucru îi poate conduce în aceeași stare. Sunt cazuri când părintele începe să vorbească șoptit și folosește o voce plângăcioasă atunci când copilul este în faza incubării. O astfel de abordare se traduce cu a-ți săpa singur groapa: cel mic îți miroase slăbiciunea și profită de acest lucru!

Ce este de făcut? Pentru început, alocați-vă 10 secunde în care să nu faceți nimic în afară de a vă gândi la o strategie.

E timpul să ne facem planul de bătaie! Ce trebuie să ne amintim? Uneori, cel mai greșit lucrul pe care îl facem ne determină o stare de bine sau, pe de altă parte, cel mai bun lucru pe care îl putem face, ne aduce o stare de rău. Atunci când copilul este în tantrum, în interiorul vostru se dă o luptă. Pe deoparte i-ați da copilului ce își dorește („Doar să tacă o dată!”), comportament care doar îl reînarmează pe micul șantajist. Pe de altă parte realizați că nu este bine să îi faceți pe plac în acele momente. De aceea, este ideal să aveți un plan de bătaie înainte ca războiul să înceapă.

O primă strategie ar fi să îi dați celui mic ce își dorește. Gândiți-vă bine dacă puteți să îi acceptați o cerere înainte să răspundeți cu un NU categoric. Evident, dacă cel mic a primit ce și-a dorit, criza a fost evitată, deci problema rezolvată. Dar ce e de făcut când nu îi puteți îndeplini dorințele copilului?

Mergeți la a doua strategie.

De data aceasta trebuie să aveți un Veto clar. Rețineți: ca veto-ul să fie scurt și ferm, oferiți-i explicații doar dacă este cazul, dar după ce ați spus „Nu!”, păstrați tăcerea.  Orice ați încerca să spuneți, copilul dumneavoastră va percepe drept smiorcăială ceea ce va mări șansele unei explozii.

Trageți adânc aer în piept și păstrați-vă poziția după ce Veto-ul a fost exprimat clar. În timpul acesta, copilul decide dacă vrea să coopereze, să protesteze sau să facă o criză.

Copilul insistă, vrea acel lucru și nu se lasă până nu cedați. Începe un protest sau o criză în toată regula. Dar să nu uitați, veto-ul este final. Deci, ce faceți? Exact opusul a ce v-ați putea gândi: îl lăsați singur. E greu, știu! Instinctul vă spune mai degrabă să stați la masa tratativelor, dar nu! Țineți-vă în frâu emoțiile și lăsați copilul singur; nu vorbiți, nu faceți contact vizual, începeți o altă activitate. Dacă este posibil, părăsiți camera. Acest lucru îl va surprinde, oferindu-i posibilitatea de a învăța să se liniștească singur.

O altă strategie ar fi să mutați copilul în altă cameră, să fie un fel de regulă care ar putea să sune astfel: „Tantrumurile se desfășoară în camera ta!”. Cei mici pot fi mutați într-un loc fără jucării sau distractori iar cei mai mari trimiși în camera lor. După aceste clipe, așteptați în liniște.

 Și totuși, ce faceți dacă situația se agravează? Voi reveni cu un răspuns la această întrebare într-un nou articol pe blogul Activity în săptămânile următoare. Până atunci vă invit să puneți în aplicare, în prima fază, strategiile recomandate în acest articol. Vă țin pumnii în depășirea crizelor comportamentale ale celor mici!

Alexandra Gabor, psihopedagog, terapeut ABA

Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult: