Stiluri de parenting: Dulăul vs. Cățelușul (II)

Stiluri de parenting: Dulăul vs. Cățelușul (II)

În articolul anterior am descris cele două stiluri de parenting denumite de Phd. Thomas W. Phelan  drept Cățelușul (stilul permisiv) și Dulăul (stilul autoritar). Astăzi vă propun să vedem cum putem îmbina aceste două stiluri pentru a deveni părinți echilibrați.

Rezultate versus resurse

Nu surprinzător, aceste două tipuri de parenting, ieșite de sub control, produc bineînțeles rezultate diferite. Copiii părinților permisivi tind să devină adulții care au impresia că totul li se cuvine și încearcă să-i respingă pe cei din jurul lor. Dacă viața nu-i tratează așa cum își doresc (ceea ce este inevitabil) tind să-i învinovățească pe toți cei din jurul lor pentru asta.

Copiii care au mame și tați T-Rex vor deveni adulții cu un caracter nesigur și lipsit de merit. Ei vor avea impresia că toată lumea este mai bună decât ei și vor bate mereu în retragere. Chiar dacă vor fi foarte buni în ceea ce fac, ei nu-și vor recunoaște meritele pentru reușite și nu își vor oferi credit pentru acțiunile lor.

Cum putem întrerupe acest ciclu tragic? Puteti folosi resursele puse la dispoziție de „1, 2, 3 Magic” sau orice alt program de parentig bazat pe dovezi științifice.

Timpul de corecție a atitudinii

Schimbarea începe pornind de la atitudinea părinților. Este foarte important modul în care văd ei parentingul. Atât părinții impulsivi, cât și cei permisivi au nevoie de o ajustare majoră a atitudinii și comportamentului lor pentru a se putea echilibra. Într-adevăr, sfaturile despre succes, despre cum să gestionăm problemele cu copiii se regăsesc în tot felul de programe de parenting, însă părinții permisivi și cei autoritari trebuie să învețe cum să gândească diferit înainte să se folosească de aceste mijloace.

Ajustarea comportamentului despre care vă vorbeam poate fi împărțită în trei categorii: 1) aprecierea „drepturilor” membrilor familiei, 2) înțelegerea efectelor diferitelor stiluri de parenting și 3) acceptarea nevoii de a încerca în mod deliberat mai multe strategii de parenting.

Drepturi și Efecte. Părinții permisivi trebuie să înțeleagă că nu este suficient doar să le facă pe plac tot timpul celor mici, ci că este spre binele tuturor ca ei, adulții, să stabilească și niște limite. Și da, este natural ca nici copiilor să nu le placă limitele, însă nu este o tragedie și nici o greșeală a părinților. Părinții permisivi trebuie să conștientizeze că smiorcăitul repetat din partea lor poate crea un copil cu  mai multe drepturi decât un adult, ajungând să le dicteze fiecare pas.

Pe de altă parte, părinții autoritari trebuie să aprecieze drepturile copiilor lor. Copiii au dreptul de a nu suferi abuzuri fizice și emoționale. Părinții autoritari trebuie să conștientizeze că blamările constante duc la pierderea stimei de sine, iar copiii au nevoie de căldură, siguranță și afecțiune.

Parentingul echilibrat

Ambele stiluri de parenting, atât cel permisiv cât și cel autoritar, trebuie să se schimbe în momentul în care le conștientizăm de la un mod automat impulsiv sau permisiv spre un mod deliberat-echilibrat. Parentingul caracterizat de irascibilitate și furie nu este un mod de creștere a copiilor, așa cum nu este nici parentingul bazat pe anxietate și vinovăție. Atât părinții permisivi, cât și cei autoritari trebuie să realizeze faptul că impunându-și un comportament indulgent sau, la polul opus, mult prea drastic în toate situațiile nu este benefic pentru nici un membru al familiei și nici pentru el însuși.

Dar pentru multe mame și mulți tati, lucrul care îi desparte de a fi părinți echilibrați este de departe lipsa voinței de a-și ajusta atitudinea și comportamentul față de ei înșiși.

Marilena,

Psihopedagog

Sursa: Thomas W.Phelan, Phd – 1, 2, 3 magic

Articole recente

Așa cum am promis în articolul anterior, azi vom discuta despre identificarea problemelor de procesare senzorială și vom puncta rolul simțului tactil și al văzului în dezvoltarea atașamentului. Simțul tactil este canalul principal prin care bebelușul culege informații despre mediul înconjurător. Se ajută de acesta pentru a ajunge la sânul
Mai mult:
Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:

Gestionarea crizelor în public și în privat

Gestionarea crizelor în public și în privat

Dintre toate problemele comportamentale pe care părinții le întâmpină la propriii copii, crizele temperamentale sunt cel mai greu de gestionat. Acestea sunt principala unealtă de care cei mici se folosesc pentru a-i face pe părinți să le răspundă pozitiv tuturor dorințelor.

Urmările crizelor nu sunt cele mai bune. Părinții care nu pot suporta gălăgia sfârșesc prin a-i oferi copilului ce-și dorește, acțiune care reînarmează explozia acestuia și îi lasă libertatea de a avea ceva sau de a face ce și-a dorit, chiar dacă nu este bine pentru el. De asemenea, sunt părinți care nu suportă gălăgia, dar reacționează printr-o criză ei înșiși, lovindu-i sau țipând la cei mici. Aceste episoade pot fi nocive pentru alți membrii ai familiei, pot provoca stres marital sau depresie cronică.

Thomas Phelan spune că primul pas pe care trebuie să îl facem atunci când dorim să gestionăm corespunzător problemele comportamentale ale copiilor este să ne ajustăm atitudinea. Abia după aceea putem veni cu un plan care să implice acțiuni.

            Thomas Phelan spune că primul pas pe care trebuie să îl facem atunci când dorim să gestionăm corespunzător problemele comportamentale ale copiilor este să ne ajustăm atitudinea. Abia după putem veni cu un plan care să implice acțiuni.

            De cele mai multe ori, părinții au gânduri negre în timpul unei crize precum: „Ce am făcut greșit?, ce ar trebui să fac?, sunt un/o idiot/idioată, acest lucru nu trebuia să se întâmple, copilul ăsta este nebun?”. Combinate cu criza copilului, acestea oferă un sentiment de neputință părinților. Însă, gândurile negative pot fi înlocuite cu cele pozitive: „crizele sunt normale, nu am făcut nimic greșit!, copilul nu este nebun, ci este orientat spre îndeplinirea propriilor obiective; pot și voi schimba asta!

            Având în vedere că cei mici nu au un control emoțional foarte bine dezvoltat este normal să reacționeze negativ la frustrare. Astfel, principalele cauze ale tantrumurilor sunt:

  1. Copilul nu primește ceva (cum ar fi o bomboană);
  2. Copilul este pus să facă o activitate (de exemplu, să se spele pe dinți);
  3. Copilul nu este lăsat să facă o activitate (de exemplu, să se joace pe telefon).

Observăm că aceste crize apar de la o cerere, aceasta putând fi adresată copilului de părinte sau, invers, copilul cerându-i ceva părintelui. Crizele temperamentale pot să apară natural la vârste înaintate și nu au legătură cu inteligența. Excluzând din discuție faptul că acestea pot fi dovada unei lipse de disciplină, ele ne pot arăta că cei mici sunt centrați pe îndeplinirea propriilor obiective.

Conform Thomas Phelan, tantrumurile au trei posibile faze pe care le denumim astfel:  VETO (I), INCUBARE (II) și EXPLOZIE (II).

De obicei, crizele încep cu un Veto parental adică refuzarea cerinței copilului de a primi sau face ceva. De asemenea, faza de Veto poate avea loc și invers când părintele îi cere copilului să îndeplinească o acțiune pe care cel din urmă o refuză - de exemplu, să-și facă temele în loc să se joace pe telefon.

După această primă fază intervine Incubarea: copilul se gândește dacă ar fi bine să coopereze sau să protesteze. Protestul poate înseamnă doar o voce plângăcioasă sau poate fi un tantrum în toată regula. Incubarea implică o conversație emoțională și prostească între copil și părinte care are un singur scop: să agraveze starea ambelor părți. Iată un exemplu din viața reală:

Copilul: Te rog, mai lasă-mă să mă joc 5 minute!

Mama: Am spus nu!

Copilul: Niciodată nu mă lasă să fac ce vreau!

Mama: Oh, haide! Doar ce ne-am întors din parc!

 Explozia poate să apară după incubare sau chiar imediat după Veto-ul parental. Crizele sunt foarte nervoase, gălăgioase și uneori violente.

Cu toate că au mai luat parte la crizele copiilor, părinții sunt surprinși de fiecare dată când acestea apar și se găsesc în fața lor cu garda jos, iar acest lucru îi poate conduce în aceeași stare. Sunt cazuri când părintele începe să vorbească șoptit și folosește o voce plângăcioasă atunci când copilul este în faza incubării. O astfel de abordare se traduce cu a-ți săpa singur groapa: cel mic îți miroase slăbiciunea și profită de acest lucru!

Ce este de făcut? Pentru început, alocați-vă 10 secunde în care să nu faceți nimic în afară de a vă gândi la o strategie.

E timpul să ne facem planul de bătaie! Ce trebuie să ne amintim? Uneori, cel mai greșit lucrul pe care îl facem ne determină o stare de bine sau, pe de altă parte, cel mai bun lucru pe care îl putem face, ne aduce o stare de rău. Atunci când copilul este în tantrum, în interiorul vostru se dă o luptă. Pe deoparte i-ați da copilului ce își dorește („Doar să tacă o dată!”), comportament care doar îl reînarmează pe micul șantajist. Pe de altă parte realizați că nu este bine să îi faceți pe plac în acele momente. De aceea, este ideal să aveți un plan de bătaie înainte ca războiul să înceapă.

O primă strategie ar fi să îi dați celui mic ce își dorește. Gândiți-vă bine dacă puteți să îi acceptați o cerere înainte să răspundeți cu un NU categoric. Evident, dacă cel mic a primit ce și-a dorit, criza a fost evitată, deci problema rezolvată. Dar ce e de făcut când nu îi puteți îndeplini dorințele copilului?

Mergeți la a doua strategie.

De data aceasta trebuie să aveți un Veto clar. Rețineți: ca veto-ul să fie scurt și ferm, oferiți-i explicații doar dacă este cazul, dar după ce ați spus „Nu!”, păstrați tăcerea.  Orice ați încerca să spuneți, copilul dumneavoastră va percepe drept smiorcăială ceea ce va mări șansele unei explozii.

Trageți adânc aer în piept și păstrați-vă poziția după ce Veto-ul a fost exprimat clar. În timpul acesta, copilul decide dacă vrea să coopereze, să protesteze sau să facă o criză.

Copilul insistă, vrea acel lucru și nu se lasă până nu cedați. Începe un protest sau o criză în toată regula. Dar să nu uitați, veto-ul este final. Deci, ce faceți? Exact opusul a ce v-ați putea gândi: îl lăsați singur. E greu, știu! Instinctul vă spune mai degrabă să stați la masa tratativelor, dar nu! Țineți-vă în frâu emoțiile și lăsați copilul singur; nu vorbiți, nu faceți contact vizual, începeți o altă activitate. Dacă este posibil, părăsiți camera. Acest lucru îl va surprinde, oferindu-i posibilitatea de a învăța să se liniștească singur.

O altă strategie ar fi să mutați copilul în altă cameră, să fie un fel de regulă care ar putea să sune astfel: „Tantrumurile se desfășoară în camera ta!”. Cei mici pot fi mutați într-un loc fără jucării sau distractori iar cei mai mari trimiși în camera lor. După aceste clipe, așteptați în liniște.

 Și totuși, ce faceți dacă situația se agravează? Voi reveni cu un răspuns la această întrebare într-un nou articol pe blogul Activity în săptămânile următoare. Până atunci vă invit să puneți în aplicare, în prima fază, strategiile recomandate în acest articol. Vă țin pumnii în depășirea crizelor comportamentale ale celor mici!

Alexandra Gabor, psihopedagog, terapeut ABA

Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic

Articole recente

Așa cum am promis în articolul anterior, azi vom discuta despre identificarea problemelor de procesare senzorială și vom puncta rolul simțului tactil și al văzului în dezvoltarea atașamentului. Simțul tactil este canalul principal prin care bebelușul culege informații despre mediul înconjurător. Se ajută de acesta pentru a ajunge la sânul
Mai mult:
Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult: