Bosumflarea şi smiorcăiala (II)

Bosumflarea şi smiorcăiala (II)

Vă promiteam în articolul anterior că voi reveni cu un nou material pe tema bosumflării și smiorcăielii. Despre cum încurajează chiar și părinții aceste stări, dar și ce metode de abordare avem vă povestesc în partea a doua.

              1.Cum întăresc adulții bosumflarea şi smiorcăiala?

              Oare chiar ne dorim ca smiorcăiala şi bosumflarea să devină nişte strategii de adaptare în viaţă pentru ce mici? Desigur că nu! Iată ce ne relata o mămică:

              „Dacă aş lăsa ca bosumflarea şi smiorcăiala să mă doboare, copiii mei ar învăţa această strategie pentru întreaga viaţă. Eu nu vreau să fiu manipulată de ei pentru totdeauna. Şi chiar mai departe, adult fiind, să ai colegi de muncă care se plâng sau se bosumflă din orice este mult mai iritant pentru că tu crezi că au trecut de partea aceea. Din contră, se pare că unii adulți păstrează această strategie care le-a funcționat până acum!”

  1. Care sunt factorii determinanți pentru ca smiorcăiala şi bosumflarea să funcţioneze ?

              O serie de lucruri determină perpetuarea acestor comportamente enervante de testare şi de manipulare. Bosumflarea şi smiorcăiala continuă şi se agravează când unul dintre părinţi face următoarele lucruri :

  1. Vede bosumflarea şi smiorcăiala drept un comportament anormal şi oribil;
  2. Se simte nervos sau vinovat când copiii sunt smiorcăiţi.
  3. Se ceartă, ţipă sau se plânge când copiii se bosumflă.
  4. Cedează când copiii se smiorcăie.

        Vă propun în cele ce urmează să discutăm un caz care este cât se poate de întâlnit în contextele de zi cu zi:

       Livia în vârstă de cinci ani își doreşte tableta pentru a se juca. Tatăl în schimb vrea să o folosească pentru a verifica un extras de cont.  

Primul scenariu greşit:

  • Livia: „Tati, vreau tableta să mă joc.                             
  • Tatăl:„Nu dragă, tati are nevoie de ea.”
  • Livia: „NU, O VREAU ACUM!”
  • Tatăl: „Livia trebuie să aştepţi. Trebuie să verific un extras de cont. Tu ştii ce este acela un extras de cont?”
  • Livia: „Niciun extras! VREAU TABLETA!”
  • Tatăl: „Nu îţi dau tableta! AŞA CĂ LASĂ-MĂ ÎN PACE!”
  • Livia: „EU NICIODATĂ NU POT FACE NIMIC!”
  • Tatăl: „Chiar aşa ? Cine a fost oare la film cu tati şi mami aseară?”
  • Livia: „NIMENI!”

Livia se întoarce şi se bosumflă. Acest părinte tocmai a întărit comportamentul copilului de a se bosumfla şi a se smiorcăi.

Vă propun al doilea scenariu, cel corect:  

  • Livia: „Tati, vreau tableta să mă joc.”
  • Tatăl: „Nu dragă, tati are nevoie de ea.”
  • Livia: „NU! O VREAU ACUM !”

Tatăl se gândeşte: „Smiorcăiala este normală . Ea are doar cinci ani. Eu nu o să mă enervez şi nici nu o să mă contrazic cu ea ca să-i întăresc acest comportament.” Se simte puţin anxios şi iritat, dar a mai trecut prin asta și ştie cum să gestioneze cu calm situațiile de acest tip.

Tatăl spune: „Livia trebuie să aştepţi. Eu trebuie să mă uit pe extrasul de cont. Este foarte important să fac asta acum.”

Livia: „Niciun extras! VREAU TABLETA!!!”

Livia se întoarce şi se bosumflă, iar tatăl nu spune nimic şi continuă să lucreze pe tabletă . Precum bosumflarea şi smiorcăiala, ignorarea are şi un aspect audio şi vizual. Ignorarea bună nu are partea audio (explicaţii, certuri, discuţii) şi nici vizuală (fără contact vizual sau expresii faciale).

              3.Folosirea şi înţelegerea consecinţelor.

              Mai sus am învăţat cum să gândim clar şi calm într-o criză. Deşi câteodată bosumflarea şi smiorcăiala pot să se agraveze, ele nu sunt un capăt de lume. De obicei, sunt rezultatul prin care voi vă exersaţi partea solicitantă a rolului de părinte. De asemenea, atunci când ne supărăm pe copii când se smiorcăie şi apar discuțiile în contradictoriu, certurile,  ţipetele sau negocierile etc., noi de fapt întărim aceste forme de testare şi manipulare.  De ce? Toate aceste lucruri le dau copiilor un sens de retribuire sau răzbunare - „tu nu îmi dai ce îmi doresc, asta este ceea ce primeşti”. Acest mod de gândire este o logică normală la copii (şi câteodată chiar și la unii adulţi care nu au depășit această etapă)!

              În plus, este foarte adevărat că atunci când apar bosumflarea şi smiorcăiala, separarea voastră de copil este folositoare. Dacă sunteți în aceeași încăpere „dezactivaţi” partea audio (vorbitul) şi partea vizuală (contactul vizual, expresia facială).

              Dar ce știm despre folosirea altor consecințe precum pedepsirea sau penalizările ? Nu este o problemă să le folosiți, doar să ţineţi minte două lucruri :

  1. Răţoiala voastră la smiorcăiala şi bosumflarea copilului nu este o consecinţă, este o recompensă. O regulă grea cu care poţi trăi, dar adevărată.  Aşadar, dacă adresaţi o consecință de tipul pedepsei sau penalizării, trebuie să fie scurtă și fermă.
  2. Orice consecință trebuie să fie scurtă, clară şi simplă: „Pentru fiecare minut în care te smiorcăi, trebuie să îmi dai una dintre cele zece păpuși preferate.” Porniţi cronometrul şi staţi liniştit.

4.Întrebări frecvente:

1. Pot unii copii să se smiorcăie sau să se bosumfle şi în acelaşi timp să coopereze?

Desigur. Să zicem că îi spuneţi fiului vostru de șapte ani să se pregătească pentru culcare. El este bosumflat şi mâhnit, dar în acelaşi timp se spală pe dinţi, se schimbă în pijamale și totuși nu spune nimic. Încurajaţi cooperarea lui doar o dată apoi schimbați subiectul și ignoraţi bosumflarea.

2. De ce nu îl acceptă copiii pe „nu”?

Este simplu. Pentru că ei de abia încep să conştientizeze viaţa, iar toleranţa lor pentru frustrare nu este încă dezvoltată. O să se dezvolte cu bine în timp şi cu ajutorul vostru.

            Așadar...

  1. Să nu consideraţi că bosumflarea şi smiorcăiala sunt nişte comportamente bolnave, rele sau îngrozitoare. Considerați-le comportamente normale, uşor iritante la copii.
  2. Smiorcăiala şi bosumflarea sunt concepute pentru a-i face pe părinţi să se simtă vinovaţi. Mesajul copilului este simplu „Dacă vrei să nu te mai simţi vinovat, oferă-mi ceea ce îmi doresc.”
  3. Dacă vă enervați și vă rățoiți veți întări aceste două comportamente.
  4. Făcându-le copiilor pe plac după ce au început să se plângă întăreşte bosumflarea-smiorcăiala.
  5. Liniştea, ignorarea, separarea şi consecinţele impuse calm scad tendinţa copiilor de a se smiorcăi.

Sper că cele două materiale v-au fost de folos. Nu uitați că ne puteți adresa întrebările voastre despre acest subiect în pagina de contact.

Dorin Alexandru Babeu, Pedagog

Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Ar trebui să le spui copiilor să-și ceară scuze?

Ar trebui să le spui copiilor să-și ceară scuze?

Toți părinții sunt conșțienți cât de important este ca un copil să aibă abilități sociale. Având în vedere că omul este un animal social, abilitatea de a-i înțelege pe ceilalți, de a empatiza cu ei și de a face compromisuri sunt critice pentru a avea succes în viața de adult. Putem include, de asemenea, și capacitatea de a admite propriile greșeli, de a accepta responsabilitățile și de a se simți inconfortabil atunci când cineva vorbește urât unei alte persoane. Prin urmare, părinții le spun copiilor să-și ceară scuze atunci când fac ceva ce poate răni sentimentele celuilalt. 

 

Să analizăm cât de înțeleaptă este această strategie a adulților! Oare chiar este o idee atât de bună?

Atunci când îi cere unui copil să-și ceară scuze sau iertare, scopul unui părinte este foarte bine stabilit: a-l învăța pe cel mic abilitatea de a fi empatic. Mama sau tatăl își dorește ca tânărul lor să fie responsabil pentru propriul comportament. 

Mesajul adultului este acesta: 

Eu vreau ca tu să-ți recunoști propria greșeală, să fii responsabil pentru ea, să promiți că nu o vei mai face niciodată, să te simți destul de vinovat pentru aceasta (să îți dai seama cât de supărat se simte și celălalt) și să pui toate aceste lucruri într-o scuză plină de sinceritate. 

Cu toții am văzut atleți, politicieni, actori sau alți oameni celebri cerându-și scuze la televizor, iar noi îi admirăm pe cei care pot oferi scuze sincere! Acest lucru pare a fi potrivit într-o astfel de situație. Ne putem aminti, de asemenea, situații din trecut, în care chiar ne-am simțit mai bine după ce ne-am cerut scuze.  Scuzele ajută persoana ofensată să se simtă mai bine și îl pun pe celălalt în postura de a face ceva pentru el pentru a repara greșeala comisă.

Un exemplu ar clarifica o astfel de situație:

Să ne imaginăm că fiul și fiica ta, Alex și Sofia, se ceartă mai mereu. La un moment dat, această ceartă devine una serioasă. Alex îi spune surorii sale că este o… găină plictisitoare și o împinge, iar aceasta aproape cade. Tu, ca părinte, ești foarte furios (pentru că băiatul este mai mare ca vârstă, mai corpolent și mai puternic) așa că îi spui să-i ceară iertare Sofiei. 

Alex se uită la sora lui și, pe un ton sarcastic și ridicat, își cere iertare: “Iaaaaartă-mă!”. 

Sofia spune: “Bine!” și cearta, aparent, a luat sfârșit. 

Tu țipi la Alex și-i spui: “Nu vreau să te mai aud vreodată că-i spui Sofiei în felul acesta, băiete! Și dacă te mai văd vreodată că îți impingi sora, o să vezi tu ce pedeapsă primești!”.

 Alex bolborosește ceva și pleacă. Pleacă și Sofia din cameră, iar tu crezi că ea se simte deja mai bine. Criza se pare că s-a terminat. Poate că această situație l-a învățat pe Alex să aibă puțină compasiune! I-ar prinde bine! Trebuie să înțeleagă că nu poate trata oamenii în felul acesta!

Să analizăm acum această strategie!

Vă propun două întrebări:

Au fost scuzele lui Alex sincere? Răspunsul ar trebui sa fie „NU”. A fost sarcastic. Nu și-a cerut scuze din tot sufletul și nu a arătat niciun fel de remușcare.

A mințit Alex? Răspunsul trebuie să fie „DA”.

De fapt, lui Alex nu i-a părut rău deloc. E posibil ca încă să-și aducă aminte cu bucurie de cât de urât s-a comportat cu sora lui. Dar ghici ce? Minciuna băiatului a funcționat! L-a scos din bucluc, iar acum este liber să se poarte la fel în continuare. 

Care este scopul tău ca părinte?

Atunci când îți dorești ca Alex să-și ceară iertare de la cineva (fie copil, fie adult), întreabă-te: „Care este, de fapt, scopul meu principal?”. Chiar trebuie să îl învățăm ce înseamnă compasiunea și empatia sau scopul meu este, de fapt, de a-l pedepsi?

În realitate, atunci când ești suficient de supărat pentru a-i ordona să-și ceară scuze, obiectivul tău este de a-l pedepsi și umili pe cel care a jignit. Mama ar trebui să știe că lui Alex nu-i place să-și ceară scuze surorii lui sau altcuiva. Dar așa-i trebuie! El trebuie să învețe că el nu poate să scape cu un astfel de comportament! Dar oare Alex a învățat acest lucru? A învățat să fie mai sincer, să-și schimbe abordarea ori comportamentul? – NU!

El va deveni și mai indignat în relația cu ceilalți, mai ales cu sora lui care, în mintea lui, se preface că plânge pentru a-l băga mereu în bucluc.

Scuzele forțate nu îl învață nimic pozitiv, însă îi întărește ostilitatea față de sora lui, dar și față de astfel de scuze pe care trebuie să le spună în mod obligatoriu.

Care să fie soluția?

Nu este chiar așa de complicat! Iată trei variante:

  1. Niciodată să nu îl obligi să-și ceară scuze atunci când tu ești nervos! După ce te-ai calmat, consideră o sugestie precum: 

“Poate vrei să-i spui ceva surorii tale mai târziu despre ce s-a întâmplat.” 

Dacă în urma acestui comentariu obții o expresie sinceră de regret, este foarte bine. Dacă nu, renunță! 

  1. Folosește compasiunea în propriul comportament. Probabil că nu există o altă cale mai bună de a încuraja un comportament decât să îl folosești chiar tu! A-i oferi un model pe care să-l preia este mult mai puternic decât să-i ții o predică!
  2. Decât să te concentrezi pe a-și cere scuze, mai bine laudă-l și crește-i momentele copilului tău atunci când îl vezi că are un comportament plin de compasiune. Remarcile tale vor fi foarte valoroase și vor fi ținute minte. Astfel de comentarii pozitive, în comparație cu cele negative, au un impact mult mai mare în viitorul comportament al copilului tău.

Sevi Grecianu, Lucrător în arte combinate, terapeut ABA

Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult:

Bosumflarea şi smiorcăiala

Bosumflarea şi smiorcăiala

 

Potrivit părinților, bosumflarea şi smiorcăiala se află în topul celor mai neplăcute comportamente ale copiilor. Unii copii au dezvoltat aceste strategii până au luat formă de artă, așa că putem spune că unii dintre ei ar merita chiar premii pentru performanţele lor! De altfel, multor părinți le este teamă să le spună copiilor „nu” sau să nu le ofere ceea ce îşi doresc din pricina ameninţării tsunamiului de bosumflări şi smiorcăieli care vor urma. Deşi smiorcăiala şi bosumflarea pot fi insuportabile, ele pot fi gestionate. Gestionarea începe cu o bună înţelegere a provenienței comportamentelor şi cu folosirea unei strategii calme, consecvente şi precise.

 

1. Bosumflarea sau ACEA grimasă  

Bosumflarea şi smiorcăiala sunt precum fratele şi sora. Cea dintâi este partea vizuală a problemei pe care deseori o punem astfel în cuvinte: „ar putea ochii aceia să fie mai supăraţi de atât? Ce urât eşti când te superi! O să rămâi aşa!”. De cele mai multe ori, părinții o pun în cuvinte în felul următor: „nu suport să îl văd cum stă aşa !”
Sau „parcă faţa nu mai este ataşată de copil, expresia facială îmi posedă copilul”. 
După cum sigur știți, bosumflarea de pe faţa copilului poartă un mesaj care nu este neapărat plăcut: „După toate lucrurile pe care mi le-aţi făcut, mamă sau tată, viaţa a devenit insuportabilă. Nu ştiu cum mai pot continua. Comportamentul vostru a fost foarte nejustificat, inutil, restrictiv şi rău. Alţi părinţi nu îşi tratează copiii aşa. Ce am făcut eu să merit acest fel de abuz emoţional ? Mi-ar fi mai bine să trăiesc în altă parte, cu părinţi diferiţi şi mai grijulii.” Dar nu, voi, dragi părinți, nu trebuie să o interpretați așa!

2. Smiorcăiala sau ACEA tonalitate a vocii! 

În timp ce bosumflarea este foarte greu de tolerat pentru părinţi, smiorcăiala este şi mai rea. De ce? Simplu! Dacă nu am da atenţie la supărarea ilustrată pe faţa celui mic, lucrurile ar fi mult mai uşoare. Dar smiorcăiala este în principal auditivă fiind mai grea de evitat decât bosumflarea care, așa cum spuneam, este vizuală. Smiorcăiala se poate auzi şi din cealaltă cameră şi prin telefon sau chiar de la parter şi, după cum bine știm, devine jenantă mai ales într-un spaţiu public. 
Care sunt reacțiile părinților în astfel de momente? „Mă scoate din minţi! Tot timpul face așa!”, „copilul meu poate să îşi folosească propriile cuvinte pentru a îmi spune ce vrea, dar el tot la smiorcăială recurge” sau „smiorcăiala mă scoate din sărite, mai ales acum când piticul nostru are 12 ani şi crede că eu sunt menajera, banca şi ospătarul!”

3. Și totuși, care sunt factorii declanșatori?

Nu trebuie să căutați în lung şi în lat pentru a descoperi cauzele bosumflării şi smiorcăielii. Răspunsul se găsește în relația pe care părinții o au cu cei mici. Mai exact, ne este clar că toți își tratează copiii din două perspective: una afectuoasă şi una solicitantă. Perspectiva afectuoasă este cea care ne îndeamnă la distracţie, implicare şi timp de calitate. În schimb, perspectiva solicitantă presupune învățarea regulilor, însușirea unor noi achiziţii sau, pe scurt, dezvoltarea copilului. Astfel, parentingul afectuos este mult mai prietenos, pe când cel solicitant aduce mai multe provocări (atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari).
Cum le traducem pe cele două în contexele de zi cu zi?
  • Perspectiva afectivă sună cam așa: „îmi place de tine!”, „hai să mergem la plimbare doar noi doi/două”, „pălăria ta este foarte drăguţă”, „vrei să ne uităm la un film?”.
  • Perspectiva solicitantă se aude astfel: „aştept ceva de la tine”, „este ora de culcare” „termină de mâncat” ,„ este ora 4, e timpul pentru teme”, „îmbracă-te pentru şcoală” sau „răspunsul meu este nu!”.
              În general, nu o să întâlniţi reacții de bosumflare și smiorcăială la copilul dvs. când operaţi în modul de parenting afectiv. De ce? Pentru că cei mici sunt fericiţi cu ceea ce faceţi. Perspectiva afectivă a parentingului se poate traduce drept „fără probleme”, în timp ce partea solicitantă înseamnă  „probleme”.

4. Cum răspund copiii la solicitările părinţilor?

Când îi întrebaţi sau le solicitaţi un anumit comportament, copiii au două opțiuni: pot să coopereze sau pot să „vă testeze şi să vă manipuleze”. Bosumflarea şi smiorcăiala sunt forme de manipulare. De ce vor cei mici să vă testeze şi să vă manipuleze? Pentru că solicitările voastre care sunt în dezacord cu opțiunile lor îi frustrează şi nu au la vârste foarte mici capacitatea de filtra lucrurile precum un adult.
Așadar, chiar dacă vouă nu vă plac cele două reacții, trebuie reținut că la vârste mici sunt comportamente fireşti. Care este scopul lor ?
1. Exprimă sentimentele sau frustrările copiilor legate de solicitările voastră.
2. Reprezintă o încercare de evitare sau de scăpare de solicitarea voastră.
3. Exprimă iritarea faţă de voi din cauza unei solicitări.
Vă dau întâlnire în următorul meu articol să discutăm despre contextele în care chiar și familia încurajează aceste două reacții, dar și modalități de a le ameliora cu exemple concrete pe care le puteți pune în aplicare acasă.
Dorin Alexandru Babeu, Pedagog
Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic

Articole recente

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui
Mai mult:
Dacă articolul „Lasă-mă să-ți aud glasul” a scos la suprafață câteva gânduri cărora (probabil) nu le acordai importanță, m-am gândit că ar fi interesant dacă am discuta puțin despre „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”. Ai ghicit! Este o nouă recomandare de carte pe care o
Mai mult:
Dacă săptămâna trecută discutam despre sentimentele fraților copiilor cu autism, astăzi vă propunem un nou articol cu câteva recomandări privind strategiile pe care le puteți aborda, din rolul de părinți, pentru a le dezvolta abilităţile emoţionale. Când vorbim despre subiectul dezvoltării emoţionale, ne referim la a da spaţiu, loc şi
Mai mult: