Cei mai mari adesea adoptă o poziție autoexigentă, asumându-şi un rol de protector pentru fratele lor diagnosticat şi de multe ori fac asta cu mai multă putere decât părinţii lor. Îşi asumă acest rol cu intenţia de a-şi proteja părinţii şi fratele suprimându-şi exprimarea reală a propriilor gânduri şi emoţii. Astfel frații mai mari se obişnuiesc să “nu deranjeze părinţii care deja au foarte multe lucruri pe cap” cu fratele care are tulburări de dezvoltare. În acest mod, ei se  supra-adaptează la tot cu preţul neîmplinirii propriilor nevoi şi dorinţe.

În multe cazuri am observat şi fraţi mai mici care se adaptează mult mai bine faţă de frații mai mari ai copiilor care au tulburări de dezvoltare. Faptul că s-au născut după copilul diagnosticat, îi face să trăiască şi să vadă aceasta realitate în general mai naturală faţă de fraţii mai mari. Totuşi asta nu duce la excluderea sentimentelor şi preocupărilor în relaţie cu fraţii lor, acestea există într-o mai mică sau mare măsură.  Copiii, la fel ca şi adulţii în această situaţie, au gânduri şi emoţii contradictorii, care există şi într-o relaţie fraternă tipică, dar care se intensifică în faţa existenţei unei tulburări de dezvoltare a unuia dintre fraţi. 

Emoţiile de dragoste şi bucurie se contrapun cu emoţiile de gelozie, vină, ruşine, îngrijorare, exigenţă şi tristeţe. Cele din urmă care în termeni populari poartă denumirea de “emoţii negative” sunt dificil de tolerat de către părinţi şi de aceea o parte din fraţi preferă să şi le reprime pentru a nu se simţi apoi vinovaţi.

În articolul următor vom discuta despre modalități prin care îi putem sprijini pe aceștia să își dezvolte abilitățile emoționale pentru a-și putea gestiona mai bine sentimentele.

Andrei Mocanu, analist comportamental, psiholog,