Cum putem ajuta copiii cu hipersensibilitate senzorială să își dezvolte atașamentul?

Cum putem ajuta copiii cu hipersensibilitate senzorială să își dezvolte atașamentul?

Așa cum am promis în articolul anterior, azi vom discuta despre identificarea problemelor de procesare senzorială și vom puncta rolul simțului tactil și al văzului în dezvoltarea atașamentului.
Simțul tactil este canalul principal prin care bebelușul culege informații despre mediul înconjurător. Se ajută de acesta pentru a ajunge la sânul mamei pentru a se hrăni și găsește contactul liniștitor al îngrijitorilor săi. Aceștia sunt primii pași spre dezvoltarea atașamentului față de o persoană. Prin atingere, copilul primește mângâiere, alinare și informații din jur, iar când plânge pentru că îl doare ceva sau că îi este foame, atingerea îngrijitorului îi oferă alinare.
Receptorii tactili din corp oferă informații legate de atingere, presiune, durere și temperatură. De aceea, întregul sistem tactil are două funcții principale: protejarea și discriminarea.
La copilul nou-născut, reacția de protejare este prezentă până când se obișnuiește cu atingerea și ajunge să facă dinstincția între atingerile bune și cele rele. Sistemul de protejare tactilă se maturizează rapid. În schimb, copiii hipersensibili la atingeri nu suportă interacțiuni ușoare precum gâdilatul ori lovirile ușoare care sunt pe neașteptate. Acestea îi fac irascibili și nervoși.
Atunci când avem un copil sensibil la atingere, este important să ne vadă că ne apropiem de el și să știe dacă urmează să fie atins. În momentul când acest lucru se întâmplă, atingerea trebuie să fie fermă și liniștitoare, nu ușoară, ca o gâdilătură.
Este important să lăsați suficient spațiu între dumneavoastră și copil. Lăsați-l pe el să se apropie atunci când dorește astfel încât să fie pregătit pentru o eventuală interacțiune care presupune simțul tactil. Copiii hipersensibili ajung să anticipeze foarte intens o atingere și încep să creadă că acest lucru se întâmplă chiar dacă nu este așa.
Discriminarea tactilă ajută la distingerea texturilor, formelor și contururilor prin pipăit, ajută creierul să localizeze unde se află părțile corpului în spațiu și să creeze o percepție senzorială internă a corpului. 
La polul opus, hiporeactivitatea tactilă este mai rar întâlnită și vizează acei copii care reacționează la o atingere doar dacă este mai puternică. Uneori, aceștia pot dezvolta comportamente auto-abuzive în încercarea de a-și simți propriul corp.
Dacă celui mic îi place să se lovească, să arunce cu obiecte sau să se angajeze în jocuri agresive (să se lovească de lucruri sau oameni, de exemplu), găsiți o modalitate adecvată prin care să primească stimularea de care are nevoie la nivel corporal. De exemplu, puteți pregăti un morman de perne spre care el să alerge și în care să se scufunde.
Sistemul de percepție vestibulară se dezvoltă din uter, fătul primind constant informații motorii prin lichidul amniotic și prin mișcările corpului mamei. Cu ajutorul aparatului vestibular copilul înțelege care este capătul de sus și cel de jos al propriului corp, îl ajută să exploreze lumea, să se târască, să meargă și să alerge. 
Hipersensibilitatea vestibulară se manifestă prin refuzul copiilor de a participa la activități care necesită prea multă mișcare a corpului. Uneori pot chiar să dezvolte fobii față de anumite activități care implică mișcarea, au intoleranță la statul pe spate ori pe burtă, preferând pozițiile verticale (cum ar fi statul în picioare), au un tonus muscular slab sau o slăbiciune musculară care determină întârzieri în dezvoltarea motorie.
Copiii cu hipoactivitate senzorială sunt fix opusul celor hipersensibili. Ei au nevoie de cât mai multă mișcare și activitate fizică.
Atunci când activitatea motrică are o însemnătate pentru copil, aceasta este mai ușor de acceptat. Este indicat să găsiți tiparul copilului; mișcarea poate fi aleatorie sau previzibilă, ritmată și cadențată. Mișcările înainte și înapoi tind să calmeze sistemul nervos. O stimulare foarte intensă a corpului se realizează prin rotirea în cerc sau pe o orbită (de exemplu, în hamac sau carusele).
Problemele de planificare motorie sunt comune în rândul copiilor cu desincronizare senzorială.  Problema apare când copilul dorește să își planifice mișcarea, de aceea este indicat să îl ajutăm să stabilească pașii pe care îi are de parcurs pentru o anumită activitate.
Existența tulburărilor de planificare motorie îl face pe copil să resimtă o frustrare intensă legată de activitățile pe care nu le poate realiza. Problemele cele mai comune care apar în astfel de cazuri sunt: întârzierea în achiziția unor abilități precum îmbrăcatul și a abilităților motorii generale sau mai elaborate ce presupun imitația, realizarea unei serii de mișcări (cum ar fi legatul șireturilor). Uneori, mișcările copilului sunt prea bruște sau sacadate, au o forță prea slabă sau prea mare, sunt prea rapide sau prea lente și nu își ating ținta. El preferă rutinele și opune rezistență la schimbare.
Este foarte important pentru un astfel de copil să învețe moduri în care se organizează și se planifică acțiunile pentru realizarea unui obiectiv. Putem veni în ajutorul său făcând un calendar cu activitățile pe care le are de îndeplinit într-o zi. Pentru a sparge rutina, putem să introducem câte un element surpriză care să fie motivant. De exemplu, se poate organiza o mini vânătoare de comori pentru a găsi următorul bilețel cu activitatea pe care copilul o are de îndeplinit.
Sper că discuția și exemplele prin care putem să dezvoltăm atașamentul piticilor cu hipersensibilitate senzorială vă sunt utile. Rămân la dispoziția voastră cu răspunsuri pentru eventualele întrebări pe care le aveți.
Alexandra Mitroiu, Psihopedagog

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Ce știm despre copiii cu hipersensibilitate senzorială și cum îi sprijim?

Ce știm despre copiii cu hipersensibilitate senzorială și cum îi sprijim?

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui mix de simțuri.
Problemele de integrare senzorială sunt destul de comune în rândul copiilor și adulților cu dizabilități de învățare, autism, tulburări de dispoziție afectivă și schizofrenie. Primele simptome ale tulburărilor de integrare senzorială sunt deseori legate de probleme de reglare, precum dificultățile somnului, abilități reduse de autocalmare, nivel de activitate foarte scăzut sau foarte ridicat și reactivitate scăzută ori exagerată la stimulare senzorială. Răspunsul la stimulii exteriori diferă de la un copil la altul: în timp ce unul abia observă o stimulare senzorială, altul reacționează exagerat.
În cazul copiilor care au o tulburare de dispoziție afectivă combinată cu o disfuncție senzorială, paleta simptomatică devine evidentă în perioada preșcolară. Când sunt mici, copiii cu hipersensibilitate evită stimulul care îi deranjează, se retrag într-un joc solitar sau fac o criză de furie în legătură cu obiectul sau persoana care îi deranjează. Lovirea, mușcatul, aruncatul obiectelor sunt comportamente care pot fi legate de hipersensibilitate. De asemenea, sunt situații în care unii copii cu probleme de integrare senzorială pot trece brusc de la fericire deplină la o criză de nervi fulgerătoare, fără să fie neapărat declanșată de un stimul anume. Aceștia au o toleranță scăzută la frustrare și se enervează rapid.
            Copiilor cu dificultăți de integrare senzorială le este greu să dobândească abilitatea de autocalmare. Deseori, când părinții anticipează o situație în care copilul riscă să se enerveze, se grăbesc să îi rezolve problemele. Acest lucru nu îi permite să învețe să se autogestioneze și să găsească rezolvări. Copiii cu astfel de probleme se bazează foarte mult pe părinți și vor ca aceștia să le găsească modalități de calmare. În asemenea situații, părintele îi poate oferi o jucărie pe care să o țină și să îi ofere confort psihic în contextele în care este nevoie de controlul impulsurilor și este bine să i se ofere în mod constant sprijin verbal.
            Datorită faptului că cei mici se bazează foarte mult pe părinți, pentru că aceștia le oferă un mediu senzorial previzibil, când vine vorba de separare pot apărea probleme. Sunt copii care nu acceptă joaca cu alți copii, care încep să plângă de cum au ajuns la locul de joacă sau la o întrunire familială. Părinții nu văd altă soluție decât să îl ducă acasă, iar în timp, ajung să nu mai meargă în astfel de locuri pentru a evita o eventuală criză. Prin urmare, copilul, neavând situații în care să fie independent și să socializeze cu alți copii, ajunge să fie dependent de părinți și să dezvolte probleme de separare.

Ce puteți face voi, părinții, în astfel de situații?

Pe parcursul dezvoltării, copiii au nevoie de independență și timp să exploreze. Atunci când vedeți că cel mic se frustrează într-o activitate, ajutați-l să găsească soluții, dați-i mici ponturi care să îl ajute în îndeplinirea obiectivului. Cu toate că cel mic se frustrează când mergeți într-un loc nou, în parc sau la o întrunire, dați-i timp să se adapteze, eventual puteți să îl duceți să vadă locul respectiv în avans, să se familiarizeze cu el.
În parc puteți să îl duceți pentru început când este gol sau să începeți prin a sta pur și simplu pe bancă. După o perioadă, când copilul nu mai are probleme cu acest pas mergeți mai departe, apropiați-vă de un leagăn sau tobogan. La fel, după o perioadă așezați copilul în leagăn fără să îl mișcați și, la final, când acceptă fără probleme pașii anteriori puteți începe să îl legănați. Plimbați-vă cu cel mic prin locul de joacă, ajutați-l să descopere, să se aventureze și ușor, ușor să prindă curaj să meargă singur la joacă.
Pe final vă recomandăm să rămâneți perseverenți și să vă stabiliți obiectivele în pași mici. Continuăm discuția pe acest subiect în articolul următor când vom explora noi modalități prin care putem identifica problemele de procesare senzorială, precum și importanța simțul tactil și vizual în dezvoltarea atașamentului.
Alexandra Gabor, Psihopedagog

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult: