Când începeți antrenamentul la toaletă?

Toaleta este o abilitate imensă, iar faptul că nu este instruit îl va împiedica pe cel mic să trăiască normal. De aceea, este important să începeți cât mai devreme această etapă. Foxx și Azrin sugerează că până la vârsta de 5 ani copiii cu dizabilități intelectuale severe pot fi instruiți cu succes la toaletă.

În ciuda marii nevoi de resurse, nu există multe informații despre cum ar trebui procedat cel mai bine în acest proces. În consecință, mulți dintre copiii noștri dezvoltă opoziție față de statul pe toaletă și chiar intrarea în baie. În general, copiii atipici au numeroase încercări eșuate în încercarea de a deprinde acest obicei, iar părinții sunt de obicei prezenți până când cel mic ajunge la o anumită vârstă, ceea ce creează multă rezistență. Cu cât copilul este mai mare, probabilitatea să apară mai multă rezistență sau mai multă agresiune este mai mare.  

Dacă vă aflați în această fază cu propriul copil sau cu copiii cu care lucrați, primul scop în cadrul antrenamentului la toaletă ar putea fi acela de a asocia baia și toaleta cu lucruri pozitive. Acest lucru poate fi făcut prin așezarea copilului  deplin îmbrăcat pe toaletă oferindu-i recompense semnificative (vizionarea unui desen animat/cântecel etc.). Apoi, ușor, ușor renunțați la haine, punându-l  să stea doar cu scutecul pe el, apoi fără. Exersați încet, treptat și sistematic baia și rutina de toaletă.

 Copiii cu autism ar putea dezvolta o rezistență mai mare dacă așteptați până când împlinește 3 - 4 ani ca să încercați statul pe oliță. Baia poate fi un loc înfricoșător  în special pentru un copil cu tulburări din spectrul autist care poate avea mai multe sensibilități senzoriale. Aceasta este o cameră mai mică, mai închisă decât cele cu care este obișnuit. De asemenea, podelele, pereții, chiuveta, toaleta și dușul / cada sunt obiecte dure care pot provoca o cantitate crescută de sunete deranjante. Copiii cu autism pot deveni foarte ușor copleșiți de lucruri din mediul cu care nu sunt obișnuiți, pe care părinții îl trec cu vederea. Prin urmare, țineți cont de aceste aspecte atunci când începeți antrenamentul la toaletă.

Acum, că știm când, cum începem?

Un mod bun pentru a începe antrenamentul la toaletă după acomodarea cu baia este să țineți copilul uscat cât mai des posibil prin schimbarea frecventă a scutecelor. Un scutec umed poate părea normal pentru cel mic în cazul în care nu este schimbat des. Pentru a-l învăța că a fi umed este inconfortabil trebuie mai întâi sa îi arătați cât de confortabil și normal este să se simtă uscat. Dacă se află la un nivel cognitiv în care va înțelege lucruri precum ar fi diferența dintre umed și uscat, puteți crea situații învățându-l această distincție. Aduceți prosoape de hârtie copilului, unele umede și altele uscate, și învățați-l să le recunoască. Din păcate, mulți dintre copiii care nu sunt încă pregătiți la oliță nu au capacitatea de a face aceste diferențe.

Atunci când vă schimbați copilul dintr-un scutec umed într-un scutec curat și uscat, ar trebui să comentați „ești foarte umed”. Nu zâmbiți, nu râdeți și nu fiți jucăuși. Dacă în scutec există scaun care nu curge, aruncați-l în toaletă. Luați copilul cu voi în timp ce faceți asta și spuneți-i „caca (sau oricum vreți) în oliță”. Apoi spălați olița și spuneți-i „la revedere caca!”. Acest lucru le va arăta unde va trebui să plece ceea ce au făcut în scutec .

Pentru a facilita antrenamentul la toaletă începeți să notați când copilul dumneavoastră își face nevoile. Este important să cunoașteți modelul de utilizare a toaletei, astfel încât să puteți planifica în consecință.

Copiii ar trebui să aibă o mișcare a intestinului de 1-2 ori pe zi. Dacă se întâmplă mai des, atunci va trebui să le revizuiți regimul alimentar. În plus, înainte de a începe un program de antrenament la oliță, este o idee bună să vă așezați copilul pe oliță dimineața și la ora băii.

Ca și în cazul oricărui alt comportament pe care dorim să îl schimbăm, trebuie să evaluăm, să planificăm, să intervenim și să luăm date despre acea intervenție și trebuie să luăm decizii bazate pe date în funcție de obiectivul pe care vrem să îl atingem. Antrenamentul la toaletă este un comportament cât se poate de normal, așa cum trebuie să ne hrănim sau să dormim.

Ioana Ciubotariu

Asistent Social

Luptă sau fugi: ce se întâmplă de fapt? 

Dar ce se întâmplă atunci când împărtășirea de informații de speriat devine disfuncțională? Avem nevoie de un manual care să ne spună cum să ne îngrijorăm în fața Coronavirus? Da! Mai ales pentru copiii noștri. Iată de ce: patru factori contribuie la agravarea și distorsionarea  capacității noastre de a procesa date înfricoșătoare.

• În primul rând, anxietatea, frica și instinctul „Luptă sau Fugi” vor da naștere unui set de reacții predictibile. Una e sa lupți pentru a găsi o soluție pentru o situație înspăimântătoare. Cu acest virus omenirea face un progres considerabil prin a face disponibile mai multe teste, a urmări traseul celor infectați, educarea către spălatul pe mâini și distanțarea socială, faptul că se fac disponibile paturi de spital și așa mai departe. Această reacție este bună, dar combinată cu a doua reacție, creează probleme. 

• Al doilea rezultat al anxietății/fricii este adoptarea în mod obsesiv a viziunii tip tunel. Când există o problemă, oamenii au tendința să se concentreze asupra ei până când dispare. Părintele va sta cu ochii pe leu în timp ce se îndepărtează încet de acesta, până când el/ea și copilul nu mai pot fi ajunși de animal. Mai bine previi decât să vindeci!

Acest Coronavirus nu pleacă precum un leu însă. De fapt, modul în care îl înțelegem evoluează pe măsură ce zilele trec. Acest lucru, plus obsesiva viziune tip tunel declanșată de anxietatea personală creează o situație negativă. Chiar dacă unele informații din media sunt folositoare, problema în derulare plus obsesia față de problemă declanșează un râu de informații înfricoșătoare și frică.

• Al treilea factor care agravează procesarea noastră de informații alarmante este mediul prin care acestea ajung la noi. Poate fi spus că sursele de știri sunt mai bune la a speria oamenii decât la a-i liniști. Ne ia, de obicei, aproximativ șase secunde să ajungem la atacuri de panică, pe când – folosind cea mai bună medicamentație – avem capacitatea de a ne calma în aproximativ 20 de minute. Dar media adoră o „poveste înfricoșătoare” și va continua așa pentru că oamenii vor continua să consume astfel de știri.

• Al patrulea și cel din urmă, abilitățile noastre de a procesa informațiile sunt împiedicate de constanta noastră dependență de aparate electronice mobile. Le vrem deschise mereu, iar în prezent, a fi deschise înseamnă a fi expuși constant la știri despre coronavirus. 

Cum rămâne cu copiii?

Instinctul de „Luptă sau Fugi”, obsesia viziunii tip tunel, sursele media care împart știri false și aparatele mobile ne încarcă neîncetat cu un șuvoi de informații negative despre coronavirus. (Ai putea spune că nu sunt vești pozitive despre coronavirus. Greșit! Sunt!). Copiii noștri, care ascultă în același timp, observă două lucruri care se întâmplă în jurul lor: 

1. Adulții nu mai vorbesc despre altceva decât despre coronavirus,

2. Sursele (TV, computer, telefoane) sunt deschise tot timpul. 

La ce concluzie ajung copiii noștri? 

În mod natural, ei vor crede că „Vom muri cu toții în curând și nu putem face mare lucru cu privire la asta.” Sunt chiar și mulți adulți care cred acest lucru în prezent. Știrile negative continuă să vină și au ca rezultat mai multă anxietate și depresie. 

Așadar, ce putem face? 

Fii înțelegător cu îngrijorările copilului tău. Ascultă-le. Apoi închide știrile despre coronavirus. Nu da ca exemplu viziunea tip tunel către TV în fața copiilor tăi. Dacă ai nevoie să fii la curent zilnic, oferă-ți asta apoi închide sursa de știri. Uitându-te la înmormântările victimelor de coronavirus nu te va ajuta să rezolvi problema. Din moment ce ai făcut tot ce ți-a stat în putință referitor la o problemă, să o uiți o perioadă nu înseamnă că ești într-o stare de negare.  

În cele din urmă, în loc să fim mereu receptorii pasivi de vești proaste, să încercăm să căutăm și știri pozitive. 

Ioana Ciubotariu

Asistent Social

Un aspect important pe care vreau să vi-l semnalez - copiii răspund bine în timpul unei crize. Ei vor să contribuie și să facă ceea ce fac oamenii mari dacă sunt lăsați. Uneori, când devenim nervoși și copleșiți, toate responsabilitățile cad pe o singură persoană, care, de cele mai multe ori, se întâmplă să fie mama. Mama planifică, aranjează, comunică, coordonează. Numim acest comportament „Sindromul Mamei-Manager", rol destul de dificil.

Așadar, vă recomand să abordați următoarele tactici:

a. La întâlnirile de familie, întrebați-i pe copii cum au de gând să-și abordeze temele. Nu le dați niciun indiciu despre cum ați vrea voi să fie făcute.

b. Întrebați copiii ce treburi importante (curățenia în cameră, dusul gunoiului) vor să aibă în responsabilitate. Așadar, nu ,,dacă vor”, ci ,,pe care dintre aceste responsabilități vor să și le asume”

2. Timpul de recreere:

- Stabiliți intervale de timp regulate de interacțiune/joacă cu cei mici (un părinte cu un copil);

- Exerciții fizice – minimum o oră pe zi, preferabil două – trei ore de mișcare.

3. Ora de culcare

Lipsa somnului, în topul momentelor de stres pe care le experimentezi, poate fi un adevărat criminal:

- Vă doriți ca ora de culcare pentru copii să fie aceeași ca în timpul școlii;

- Agreați un interval de timp liniștit (15-30 minute) în dormitorul unuia dintre voi (citind, fără ecrane) înainte ca luminile să se stingă;

- Conveniți cel puțin șapte ore de somn pentru toată familia.

În loc de concluzie, vă recomand ca în aceasta perioadă să vă regăsiți pe voi înșivă, să profitați de acest timp pentru a trăi momente frumoase alături de familie citind, gătind, făcând bricolaj  și multe activități plăcute. Chiar dacă nu ne așteptam, universul ne oferă foarte timp pe care să îl petrecem împreună. Ni se dă șansa de a ne bucura de cei de lângă noi, de a face planuri împreună pentru ceea ce vom face după criză, de a ne odihni și de a ne încărca bateriile.

Marilena Râdelesne

Psihopedagog

Sursa: Thomas W.Phelan, Phd – 1, 2, 3 magic