Aniversarea de 9 ani a Asociației Activity

Aniversarea de 9 ani a Asociației Activity

Într-o sărbătoare plină de emoție și recunoștință, Asociația Activity a marcat cei 9 ani de activitate dedicată îmbunătățirii vieților copiilor cu diverse nevoi speciale și sprijinirea familiilor acestora. 

Săptămâna trecută, pe 4 aprilie 2024, am sărbătorit împreună cu copiii și părinții noștri dragi, la locația minunată Fabulous Kids*, unde am petrecut momente de bucurie și împlinire alături de întreaga noastră comunitate. A fost o ocazie specială să reflectăm la drumul parcurs și să ne exprimăm recunoștința față de cei care ne-au sprijinit și ne-au însoțit în această călătorie plină de încercări și reușite.

*Mulțumim Fabulous Kids pentru că ne-ați pus la dispoziție spațiul de joacă!

Am rugat întreaga echipă să lase în scris câteva gânduri despre această aniversare și pentru că s-au strâns mai multe emoții decât ne așteptam, am simțit că e necesar să le așternem într-un articol pe site.

 

„Știu că timpul zboară, însă 9 ani de Activity simt că au trecut într-o clipă. O clipă în care ne-au călcat pragul 350 de copii pentru care am desfășurat 117.500 de ore de terapie comportamentală, 5.000 de ore de terapie logopedică, 1.300 ore de kinetoterapie, 2.750 de ore de terapie de grup pentru dezvoltarea abilităților socio-emoționale, 250 de ore de meloterapie și 2.300 de ore de terapie senzorială. Ne-am întâlnit cu 3800 de părinți și bunici care ne-au cerut ajutorul și am format în ultimii 3 ani 65 de părinți în cadrul proiectului Părintele Co-terapeut. De-a lungul timpului, din Activity au făcut parte oameni cu suflet mare și profesioniști în domeniu care au fost angajați (cca. 80) sau voluntari (cc.a 115), împreună cu care am organizat 50 de evenimente marca Activity și am participat la 35 de evenimente tematice. Aniversarea de 9 ani vine cu o nouă (9) locație, o nouă perspectivă de dezvoltare a serviciilor și programelor care să vină în ajutorul copiilor și a familiilor (de exemplu, After School), continuând în același timp activitățile de terapie și suport oferite cu empatie, dragoste și toleranță pentru toți cei care ne cer ajutorul.” - Simona Mocanu, psihopedagog logoped.

„9 ani de Activity sunt pentru mine 9 ani în care m-am format ca profesionist, care m-au scos mult din zona de confort, care mi-au oferit prilejul să interacționez cu specialiști din domenii conexe, care m-au ajutat să pun accent pe calitate, să îmi construiesc o echipă puternică, să cunosc o comunitate faină de părinți, să mă implic în recuperarea și dezvoltarea mai multor copii frumoși cu care am creat multe amintiri plăcute!

La mulți ani, Activity! Mulți ani cu lucruri frumoase și bine făcute pentru copii și părinți!” - Andrei Ionel Mocanu, psiholog, analist comportamental.

„La mulți ani, Activity! Te felicit pentru impactul pozitiv pe care îl ai atât în viața terapeuților, cât și în cea a familiilor care îți trec pragul. Să trăiești mulți, mulți ani!” - Mihaela Oprișor, terapeut.

„Mă bucur că fac parte din Asociația Activity și este al doilea an în care sărbătoresc alături de colegii mei activi. Acești 9 ani de Activity au adus multe bucurii atât copiilor, cât și părinților și nouă, pentru că suntem din ce în ce mai implicați, mândri, pozitivi, încrezători că vedem rezultate mult mai bune de când copiii și părinții au intrat în asociație. La mulți ani, Activity și să ne bucurăm mai mulți ani împreună! 🥳” - Letiția Sora, asistent social.

„La mulți ani, Activity! În cei 9 ani ați realizat lucruri minunate, iar de 1 an și jumătate m-am alăturat și eu echipei pentru a ajuta să continuăm să facem lucruri cât mai bune. Cu această ocazie, sărbătorim împreună atât o echipă plină de energie și dedicată, cât și pe piticii noștri care ne aduc zâmbete în fiecare zi, care ne bucură cu fiecare progres pe care îl realizează, dar și pe părinții acestora, un exemplu de putere, forță și perseverență, atât pentru noi, cât și pentru cei mici. La cât mai mulți ani plini de realizări!” - Raluca Brehoi, asistent social

„La mulți ani, Asociația Activity! La mulți ani cu ședințe de terapie distractive, activități extraordinare, proiecte excepționale și planuri mărețe! La mulți ani alături de copii, părinți și de noi, membrii echipei Activity! La mulți ani nouă, familia Activity! Personal, nu fac parte din echipa Activity de 9 ani, ci de mai puțin de un an. Totuși, am reușit în acest scurt să văd cum Asociația Activity schimbă viețile a zeci de copii și familii zi de zi și știu sigur că a schimbat mii în acești nouă ani. Așa că dorința mea pentru asociație este ca totul să se continue la fel mulți ani de acum înainte. Fă ce știi să faci, Activity, pentru că faci bine! La mulți ani!” - Iuliana Șandru, pedagog de recuperare.

„Din totalul de 9 ani ai Asociației Activity, eu fac parte din această familie de aproximativ 7 ani. Au fost perioade bune, perioade mai puțin bune, cum ar fi anul 2020 când a trebuit să lucrăm online. Cu toate acestea, am trecut cu bine peste momentele respective și iată-ne sărbătorind 9 ani. Am crescut împreună, am dat viață gândurilor, am încheiat capitole și am început să scriem povești! Continuăm la fel și peste alți 9 ani! La mulți ani activi, Activity!” - Raluca Berchez, psiholog, analist comportamental.

„Mă bucur mult că am ocazia să iau parte la cea de-a doua aniversare din cadrul Asociației Activity. Este un context prin care sărbătorim cu toții, atât cei mici cât și cei mari, succesele pe care le-am avut de-a lungul timpului. Acest lucru ne face să ne conectăm în profunzime, să fim mai empatici și să dăm în continuare tot ce avem mai bun pentru a reuși să ne atingem scopul și de a-i ajuta pe cei mici să aibă o viață independentă. Felicitări tuturor pentru aniversarea a 9 ani de activitate realizată cu pasiune, implicare și iubire! La mulți ani! ❤️” - Alexandra Ghilință, psihopedagog, logoped.

„Felicitări pentru cei 9 ani de activitate a Asociației Activity! Să continuăm să aducem bucurie în viețile noastre, ale copiilor și familiilor pe care îi susținem. Să avem mereu puterea și inspirația de a face o diferență în comunitate. La mulți ani și la mulți ani! 🎈🫶” - Oana Cocea, psihopedagog.

„Cu toate că eu am intrat mai recent în acest colectiv, sărbătorirea a 9 ani de Activity îmi arată dedicarea din partea tuturor oamenilor implicați în această Asociație, lucru care reiese în mod special din progresele copiilor. După acești 9 ani - în care au fost un număr mare de copii, multe evenimente, cursuri, workshop-uri, schimbări de locații - dorința de a avansa, de a-i ajuta pe cei mici și de a juca un rol activ în dezvoltarea lor a crescut de la o zi la alta și cu siguranță va continua să o facă și în următorii ani. La cât mai mulți ani de Asociație :)!” - Tanita Lazăr, psihopedagog, analist comportamental.

„Am văzut organizația cum crește pe parcursul a aproape șapte ani din cei nouă de activitate și mă bucur că am putut contribui la frumoasa sa evoluție. De la un vis, de la un apartament a devenit un centru mare și primitor care aduce o viață NOUĂ copiilor speciali. Activity, îți doresc ani frumoși și plini de noutăți care să facă în continuare lumea puțin mai bună!” - Andreea Mirea,voluntar coordonator departament comunicare si PR.

 „Începutul lui 2024 m-a adus în familia Activity și m-a scos din zona de confort. Având experiență doar în proiecte cu copii tipici, Activity mi-a arătat și altă față a lumii celor mici, unde e nevoie de multă perseverență și de un suflet puternic. Aștept cu nerăbdare să văd cum va arăta parcursul în Asociație, da știu sigur că începutul nu poate decât să mă bucure. La mulți ani, Activity” – Mihaela Țîmpău, social media manager.

 

Cu fiecare cuvânt și fiecare gând exprimate de membrii echipei noastre și de cei care au trecut pragul Asociației Activity, am simțit din nou puterea și impactul pe care îl avem în viețile copiilor și familiilor noastre. Ne bucurăm că suntem într-o continuă creștere și dezvoltare, aducând zâmbete și speranță în fiecare zi. Mulțumim copiilor și părinților noștri minunați pentru că ne-au fost alături și pentru că ne-au deschis ușile către inimile lor și către locurile de joacă în care ne putem întâlni și sărbători împreună. Continuăm să facem lucrurile să se întâmple!

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Prin ochii unui tânăr cu ADHD – Partea a II-a

Prin ochii unui tânăr cu ADHD - Partea a II-a

 
M.S are 23 de ani și a primit diagnosticul de ADHD acum 3 ani. Din dorința de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă ADHD, a acordat un interviu colegei noastre, Iuliana Șandru, pedagog de recuperare. Prima parte a interviului se găsește aici.

 

Ce strategii sau tehnici folosești pentru a-ți gestiona eficient simptomele ADHD în timpul activităților zilnice?

Cel mai mult mă ajută rutina: trezitul și culcatul la aceeași oră sunt foarte bune pentru oricine, dar pentru oamenii cu ADHD cu atât mai mult. Evitarea substanțelor stimulante (zahăr, alcool, droguri) este de asemenea obligatorie dacă vrei să diminuezi simptomele; eu cele mai multe probleme le-am avut cu zahărul și cafeaua, pe care le-am redus aproape în totalitate în prezent. Trebuie să iau în considerare că, statistic, sunt mai predispus adicțiilor de orice fel, așa că am grijă cu orice îmi dă bucurii false pe moment (aici intră și aplicații de scrolling, cu care am avut o problemă în timpul pandemiei).
Sportul și alimentația sunt de asemenea importante. În primul rând, oamenii cu ADHD sunt făcuți să fie în natură, să alerge, să exploreze, mai mult decât neurotipicii. Pentru mine, ieșitul la plimbare imediat ce mă trezesc este un ritual care dă roade, indiferent dacă e senin sau înnorat afară. Iar pe partea de alimentație, fibrele și proteinele sunt importante. Omega-3 este esențial, există studii care sugerează că ajută la ameliorarea simptomelor legate de deficitul de atenție (recomand profesorul Andrew Huberman pe acest subiect). În fiecare zi am la mic dejun ovăz cu semințe de chia și in, care sunt bogate în Omega-3. Nu este necesar să mănânci pește pentru asta (plus că este posibil să nu aibă Omega-3 dacă nu este de captură).
Aplicațiile de „reminder” sunt esențiale. Nu știu cum aș putea trăi ca adult fără așa ceva. De fiecare dată când am ceva de făcut și nu pot face în secunda următoare îmi setez un reminder pentru altă oră sau zi. Se mai întâmplă să amân și acel reminder, dar până la urmă fac ce trebuie să fac și nu mai uit.
Pe de altă parte, instinctul de „lasă că fac mai încolo” este un dușman greu de învins, și duce de multe ori la problema de mai sus cu reminder-ul: dacă poți să faci ceva acum, fă-o! Dacă ai murdărit o cană și ai timp să o speli, spal-o acum în loc să o lași să se strângă cu altele în chiuvetă și apoi să te streseze că sunt prea multe, spre exemplu. Se aplică la orice, și este un obicei greu de antrenat; nici eu nu am reușit să-l stăpânesc în totalitate.
Mai este ceva ce practic de câteva luni: meditația. Sunt exerciții de respirație, cum ar fi cel de 4 4 4 (respiri, menții, expiri) care ajută cu relaxarea; dar există și meditație în stil tradițional, cum ar fi cea transcendentală. Nu e nevoie să mergi la vreun templu, poți să îți iei o mantră de pe internet și să faci asta, sunt destule ghiduri online. Nu este nimic religios în asta, doar dacă vrei tu să fie; pur și simplu îi dai creierului douăzeci de minute lipsite de stimuli externi și îl lași să își facă de cap, cu acea „vibrație” (mantra) în fundal. 

 

Cum ai reușit să faci față criticilor sau prejudecăților legate de ADHD din partea celor din jurul tău?

Firea mea este să îi contrazic și să le ofer dovezi științifice oamenilor cu prejudecăți, dar nu funcționează mereu. Din păcate, trebuie să accepți că uneori oamenii nu sunt dispuși să înțeleagă ceva, oricât de bine ai explica. Am învățat să nu o iau personal, dar recunosc că este greu. Am întâlnit discriminare și hărțuire la fostul loc de muncă atunci când am început să spun că am ADHD, acum sunt mult mai atent cu asta.

 

Care sunt cele mai mari mituri sau înțelegeri greșite pe care le-ai întâlnit în legătură cu ADHD și cum le-ai contracarat?

Cel mai mare mit este că totul se întâmplă doar în capul tău, dar nu este greșit: unde altundeva să fie? Este ceva ce se manifestă în creier din momentul în care te naști. Au început recent să apară aparate care măsoară asta, cu acuratețe de 50% din câte am înțeles. 
De asemenea, s-a dovedit că ADHD-ul este ereditar: dacă ai cel puțin un părinte cu ADHD, atunci este probabil ca și tu să ai (personal am observat că mama și bunica au cam aceleași simptome ca mine, doar că se manifestă puțin diferit la fiecare).
Mai există și mitul că este doar la copii și trece când crești, lucru care este fals: eu sunt dovada vie că nu e așa, la fel și partenera mea; la fel și mulți alți adulți cu ADHD din toată lumea. 
Mai știu că există un mit care spune că ADHD-ul este doar legat de atenție: este parțial adevărat, pentru că, așa cum am enumerat mai sus, reprezintă mult mai mult decât asta; mai ales că vine la pachet cu anxietate sau sensibilități precum cele manifestate la autism. Mentionez că orice mit sau nelămurire mi-au fost clarificate de studii, doctori sau profesori; fie fizic, fie online.

 

Ce sfaturi ai pentru alte persoane tinere diagnosticate recent cu ADHD, care se confruntă cu dificultăți în acceptarea și gestionarea diagnosticului lor?

Nu este o boală, este neurodivergență. Conștientizarea acestui fapt este primul pas. Dacă societatea ar fi dispusă să ne lase să funcționăm în felul nostru, nu ar mai considera simptomele noastre o problemă. Oamenii cu ADHD sau autism au avut mereu un rol în societățile din trecut, dar acum a devenit din ce în ce mai greu să fim noi înșine fără să fim pedepsiți pentru asta. Nu vă învinovățiți dacă nu puteți funcționa precum oamenii neurotipici: societatea modernă a fost creată pentru ei; noi trebuie să ne adaptăm cum putem. Încercați, dacă puteți, să faceți ce vă place și să ascultați de instinct când acesta vă avertizează; este, de obicei, bun la a identifica pericolul de orice fel, dar și în a descoperi menirea fiecăruia. 
Plimbați-vă în natură cât mai des. Oamenii nu au fost făcuți să stea în casă sau în birou toată ziua, dar la cei cu ADHD poate fi insuportabil (cum am pățit și eu în pandemie), iar după aceea apar alte probleme, așa cum am menționat mai sus.

 

Cum consideri că ar putea fi îmbunătățite sistemele de sprijin și înțelegere pentru persoanele cu ADHD în comunitatea noastră?

Nu sunt conștient de asemenea sisteme în țara noastră, dar știu că în alte țări, dacă ai ADHD, poți să ai anumite beneficii la locul de muncă. Știu că în Norvegia, copiii cu ADHD primesc o alocație specială pentru cheltuieli în cazul în care strică obiecte din cauza hiperactivității. Nu este o practică rea, dar cred că în primul rând este nevoie de sprijin emoțional și de educație. Înțelegerea, de asemenea, din partea profesorilor și a colegilor la școală poate scuti copilul cu ADHD de multe traume mai târziu. Am văzut un studiu despre cum oamenii cu ADHD care au avut sprijinul necesar în copilărie au avut simptome mai ușoare pe durata adolescenței, dar și când au devenit adulți. Sprijinul acesta poate varia de la înțelegere și educație până la psiholog sau medicație.

 

Care sunt aspectele pozitive pe care le-ai descoperit în viața ta ca rezultat al experienței tale cu ADHD?

Deoarece sunt distras de cele mai mici detalii, îmi este ușor să îmi dau seama la prima vedere care sunt persoanele ce trebuie evitate și care sunt cele cu care m-aș înțelege bine. Disocierea este de obicei un lucru rău, dar uneori îmi este de folos. Plictiseala este cel mai mare dușman al meu, dacă sunt într-o ședință sau ceva similar unde nu există interacțiune constantă, sau unde gazda nu știe să îți capteze atenția constant, simt cum mă scurg pe jos. Atunci începe clasicul „uitat pe pereți”, când încep să visez și îmi fuge mintea din loc în loc, până când aflu că s-a terminat ședința sau cursul la care particip. Este un dar în situațiile plictisitoare când nu ai altceva de făcut, dar un blestem când ești nevoit să îți menții atenția și să reții anumite lucruri. Este posibil să nu disociez dacă depun foarte mult efort, dar la final apare o extenuare extremă; nu mai sunt capabil să fac multe alte chestii în decursul zilei respective. Dar asta m-a ajutat încă de mic să îmi dezvolt o pasiune pentru lumile fantastice din cărți, filme și jocuri; deoarece pot și eu să creez asemenea lumi doar uitându-mă în gol. În prezent, asta mă ajută să scriu povești cu o oarecare ușurință, lucru care îmi face plăcere. Mi-aș dori să profesez în privința asta dacă voi avea ocazia.

 

Cum te-ai simțit în legătură cu medicația și tratamentul pe care le-ai urmat pentru ADHD? Cum au influențat acestea viața ta de zi cu zi?

La început a fost un dar de la Dumnezeu: am reușit să fiu atent la lucruri fără să fac „stimming” (atunci când dai din picior, sau îți rozi unghiile, sau te joci cu mâinile pentru stimulare constantă). Am putut să lucrez mai bine, să mă uit la filme cu atenția completă acolo și multe altele. Dar efectul devine din ce în ce mai slab cu timpul, organismul se obișnuiește cu medicamentul și nu prea mai are efect. Dar efectele secundare nu pleacă, pentru mine asta a însemnat sensibilitate crescută la stimuli externi și dureri de cap, fapt care m-a făcut să îmi fie frică să ies din casă la un moment dat, să nu cumva să aud ambulanțe sau alte sunete „triggering”. Medicamentul, în mod ideal, ar trebui luat atâta vreme cât îți ia să îți dezvolți obiceiuri sănătoase încât să combați simptomele și fără el. Sunt însă mulți oameni care nu reușesc asta și sunt nevoiți să ia medicamente toată viața. Cred că și ei au nevoie să fie înțeleși și sprijiniți.
Eu nu mai iau pastile, am încercat să iau recent din nou și mi-am dat seama că nu doresc să trec iar prin efectele secundare dacă mă pot descurca cu obiceiurile construite deja. Mi-a luat câțiva ani, dar într-un final am reușit să îmi trăiesc viața de zi cu zi aproape la nivel optim. Nu este ușor, desigur, în fiecare zi este o bătălie nouă; un joc cum e trasul de funie între instincte și obiceiuri, dar reușesc în mare parte din zile.

 

Cum vezi viitorul tău și cum crezi că experiența ta cu ADHD te va influența în atingerea obiectivelor și visurilor tale?

Am menționat mai sus că disocierea mă ajută pe partea de creativitate, dar pe de altă parte sunt distras ușor și îmi este greu să îmi mențin disciplina în ceea ce fac, așa că nu pot spune că îmi este ușor. Mecanismele și mediul pe care mi le-am construit sunt esențiale pentru a putea lucra la lucrurile care mă pasionează, dar și la job-ul de zi cu zi. Cred că voi reuși să îmi ating obiectivele dacă nu mă abat de la rutină și de la mediu, am mare noroc că am control asupra amândurora. Mulți nu au, din păcate.
Eu îmi doresc să devin autor, să scriu romane, povești de toate felurile; deja am făcut mulți pași în privința asta. La prima vedere pare ceva imposibil pentru cineva cu ADHD: să creezi și să aranjezi o întreagă lume când tu nu poți să îți menții atenția la o amărâtă de ședință; dar din nou, pasiunea este foarte importantă. Combinată cu disciplina și rutina poate da roade incredibile.

Mulțumim M.S pentru că ne-ai acordat acest interviu!

PS: Cum tot am deschis subiectul ADHD, avem și o propunere pentru tine. Dacă ești părinte sau cadru didactic, te așteptăm pe 29-30 martie la cursul „Provocările tulburării ADHD”. Află mai multe și înscrie-te aici.

 

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Dezvoltarea inteligenței emoționale la copiii cu autism – expresiile feței și mimica gestuală

Dezvoltarea inteligenței emoționale la copiii cu autism - expresiile feței și mimica gestuală

Pentru a înțelege la ce ne referim prin termenul de “emoții”, ar trebui să începem prin a-l defini. Conform dicționarelor explicative, emoția este “reacția afectivă de intensitate mijlocie și de durată scurtă (...) oglindind atitudinea individului față de realitate". Conform literaturii de specialitate, dezvoltarea abilităților emoționale pentru preșcolari începe de la cele patru emoții de bază: fericit, trist, speriat și furios. Cu toții simțim emoții pe parcursul întregii vieții, dar există persoane care nu pot identifica propriile emoții sau nu pot recunoaște emoțiile celor din jur chiar dacă la o primă vedere poate părea o simplă deprindere. O mare parte dintre aceste persoane suferă de tulburare de spectru autist.

Tulburarea de spectru autist reprezintă o dizabilitate de dezvoltare corectă a creierului uman, afectând trei arii principale de funcționare și dezvoltare: comunicarea, interacțiunea socială și comportamentul. În cazul persoanelor diagnosticate cu Tulburare de Spectru Autist, dezvoltarea inteligenței emoționale reprezintă unul dintre principalele obiective ale planului de intervenție, alături de stimularea limbajului și corectarea comportamentelor.

Dezvoltarea emoțională a copiilor reprezintă capacitatea acestora de a simți, înțelege și exprima propriile emoții, dar și de a percepe emoțiile celor din jur. De asemenea, unul dintre primele semnale de alarmă care ne pot indica faptul că un copil ar putea suferi de autism, apare în jurul vârstei de 4-6 săptămâni. Lipsa surâsului voluntar ca reacție a stimulilor din jur și, mai apoi, lipsa zâmbetelor sociale, începând cu vârsta de două, trei luni și până la un an, ar putea fi un prim indicator în diagnosticarea copilului nostru.

Deși copiii cu autism au probleme în identificarea emoțiilor, nu este imposibil ca ei să ajungă să le recunoască și chiar să le exprime în mod corect. În primul rând, trebuie să fim răbdători și să fim conștienți că nu este un drum simplu. Trebuie să înțelegem faptul că fiecare copil este unic, iar gradul de afectare este diferit, așa că abilitățile vor evolua diferit de la caz la caz. Ceea ce trebuie să avem în vedere este faptul că trebuie să începem cu pași mici.

Pe parcursul procesului de recuperare, există pași ce trebuie urmați pentru învățarea tuturor abilităților noi. Pentru dezvoltarea emoțională, este folosit același tipar. O modalitate de a recunoaște sentimentele și emoțiile o reprezintă, în primul rând, identificarea expresiilor faciale. Astfel, putem începe cu prezentarea emoțiilor pe pictograme și imagini, apoi trecem la generalizarea lor în diferite medii și mai apoi la înțelegerea propriilor emoții. Trebuie să avem în vedere faptul că, deși poate recunoaște cu ușurință toate emoțiile cu ajutorul imaginilor, copiilor nu le va fi ușor să generalizeze emoțiile și în mediu.

Revenind la procesul de învățare, acesta ar trebui să fie prezentat într-un mod atractiv pentru copii, astfel predarea emoțiilor se poate face mai ales în mediul natural prin intermediul unor activități distractive.

În continuarea articolului vă vom prezenta câteva activități structurate ce poate fi utilizate ca primă etapă în identificare și exprimarea emoțiilor.

Citește și articolul: Ce activități și jocuri putem face acasă cu copiii cu autism?

1. Prefă-te că te simți

Materiale necesare: imagini cu expresii faciale și corporale, o oglindă.

Cerința: Fă și tu!

Pregătim o serie de imagini cu diferite emoții întărite prin expresii faciale și corporale.

 

 

 

 

În timpul jocului, denumim emoția asociată fiecărei imagini.

Apoi, îi cerem să imite expresiile prezentate, descriind, în același timp, poziția ochilor, a sprâncenelor și a gurii.

             

Pentru mai mult succes, expresiile se exersează în fața unei oglinzi, iar adultul trebuie să imite la rândul său expresiile din imagine. Este necesar să întărim emoția prezentată prin integrarea în joc a unei experiențe. De exemplu, când mimează un chip vesel, am putea să îl gâdilăm pentru a ajunge să facă asocierea dintre experiență, senzația dată și emoție.

După ce copilul ajunge să recunoască toate expresiile faciale destinate celor patru emoții de bază, putem avansa și adăuga în activitatea noastră și indicațiile verbale, fără suport vizual, spre exemplu: "arată bucurie"!

2. Ghicește emoția!

Materiale necesare: pictograme cu diferite expresii faciale.

Cerința: Eu mimez și tu ghicești emoția!

Pentru a juca avem nevoie de cel puțin doi participanți, însă numărul participanților poate fi nelimitat. Un jucător va merge în față și va extrage una dintre pictogramele ce reprezintă diverse expresii faciale destinate emoțiilor.

Va mima, apoi, expresia de pe cartonaș, iar celălalt jucător/ceilalți jucători vor ghici emoția reprezentată.

    

Apoi va veni rândul următorului jucător să mimeze și tot așa până la ultimul participant.

Indiferent de jocul ales, pentru a fi mai atractiv, premiul final ar trebui să fie un lucru extrem de motivant pentru copil.

Activitățile prezentate mai sus se pot realiza atât în timpul terapiei, cât și acasă sau în timpul grupurilor de socializare. Cu toții știm că pentru a putea fi deprinse cu ușurință, abilitățile copiilor trebuiesc exersate cu repetitivitate, astfel activitățile și jocurile educative, indiferent de aria pe care o dezvoltă, ar trebui să nu lipsească din niciunul dintre mediile cu care copiii iau contact.

 

Surse de informație:

Anabel Cornago, “LAS EMOCIONES EN EL AUTISMO. MÓDULO 2. Expresión emocional” Jose Feliciano, https://autismocdmexico.org/ar/autismo-y-emociones/, 26.02.2021

Ciornohac Mădălina, https://edu.freepedia.ro/inteligenta-emotionala-copii-t-s-a, 07.03.2021

Dr. Ileana Andreescu, https://www.reginamaria.ro/utile/dictionar-de-afectiuni/autism-tulburare-de-spectru-autist

Imagini emoții – Kit resurse ABA

Articol realizat de Iuliana Lazăr – pedagog de recuperare

 

 

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Ce activități și jocuri putem face acasă cu copiii cu autism?

Ce activități și jocuri putem face acasă cu copiii cu autism?

Activitățile de stimulare a copiilor cu TSA nu trebuie să se oprească odată cu terminarea ședinței de terapie. Putem petrece timp de calitate cu ei și în același timp să stimulăm, prin diverse jocuri și activități, sensibilitatea, motricitatea și abilitățile sociale cum ar fi empatia, comunicarea, limbajul sau identificarea emoțiilor.

Citește și articolul: https://www.asociatia-activity.ro/simptomele-autismului/

Vă propunem diferite materiale pentru a lucra acasă cu copiii cu autism și pentru a vă face viața de zi cu zi cât mai ușoară.

Activități senzoriale

Aceste tipuri de activități vă permit să îmbunătățiți abilitățile motorii fine ale copilului. Deoarece majoritatea copiilor cu autism au mai puțină sensibilitate cu simțul tactil, este important ca aceștia să lucreze cu diferite texturi și să poată percepe senzațiile de baza: aspru, neted, moale și aspru. Pentru a realiza acest lucru, trebuie folosite diferite materiale precum plastilină, play doh, spumă, cutii cu ouă, nisip magic, bumbac.

Activități muzicale

În cadrul activităților și jocurilor copiilor cu autism, este recomandat ca părinții să cânte cu voce tare melodii pentru copii, deoarece în acest fel vor putea aprecia cu ușurință vocalizarea și vor percepe mai clar pronunția fiecărui cuvânt, stimulând comunicarea. Cântecele care se interpretează trebuie repetate constant, astfel încât copilul să încerce încetul cu încetul să le învețe și să participe cu fraze mici. Mai mult, este important ca cântatul să fie însoțit de dans pentru că în acest fel copilul își va îmbunătăți coordonarea prin imitarea pașilor.

Activități de lectură

Pentru a include lectura ca parte a activităților de acasă, este recomandat să începeți cu povești cu pictograme, deoarece în ele fiecare cuvânt sau acțiune mic va fi reprezentat printr-un desen simplu care le va permite să înțeleagă mai bine povestea. Dacă nu aveți povești cu pictograme, puteți alege să folosiți povești tradiționale cu grafică mare și să folosiți un limbaj simplu cu fraze scurte, astfel încât copilul să poată interpreta și învăța cuvinte noi.

Activități de lucru la masa 

Aceste activități sunt importante deoarece dezvoltă capacitatea copilului de a aștepta și de a-și menține atenția concentrată pe o acțiune. Ca o primă activitate, puteți începe să colorați imagini. La început este recomandat să îi oferi copilului desene simple, precum fructe sau legume care conțin una sau două culori cu mostrele respective, astfel încât copilul să vadă cum va arăta desenul deja colorat cu creioane colorate. Ca a doua varianta, ai folosirea hârtiei creponate sau lucioase, unde copilul trebuie să șifoneze, să rupă, să facă bile și să taie. Printre alte variante de activitate se pot folosi culori tempera sau acuarele. În acest caz, este important să se protejeze zona de lucru cu folie de plastic și copilul să aibă un șorț de protecție. Pentru pictură, copilului i se vor oferi desene mari pe carton și se pot folosi diferite tehnici: pictura cu mâinile, cu pensula, bureți, capace de sticle, precum tampoane etc.

Activități cu păpuși 

Activitățile și jocurile pentru copiii cu autism cu ajutorul păpușilor permit copilului să-și stimuleze comunicarea acasă. La început, pentru a capta atenția copilului, poți folosi o păpușă sau un animal de pluș cu personajul său preferat și să încorporezi treptat alte personaje. Păpușile pot fi realizate din materiale simple, disponibile acasă (șosete, role de carton de hârtie igienică, linguri de plastic, desene cu paie sau paie). În aceste jocuri, părintele poate dezvolta o nuvelă sau pur și simplu poate pune un ping pong de întrebări despre activitățile desfășurate de copil în timpul zilei.

Activități puzzle-uri

Acest tip de joc este foarte util deoarece promovează concentrarea, coordonarea mână-ochi, memoria, memoria vizuală și copierea modelelor. Mai mult, dacă începem să ne jucăm cu ei sau îi lăsăm să se joace cu alți copii, lucrăm și la socializare. Pentru ca această activitate să fie atractivă pentru copiii cu TSA, trebuie să se bazeze pe interesele și gusturile acestora și să se țină cont de vârsta lor. De exemplu, dacă copilului îi plac mașinile, îi putem cumpăra puzzle-uri unde trebuie să recreeze modelele din 3 piese, 10 piese, 20 piese etc.

Activități cu figuri și forme geometrice cu plastilină

Aceste jocuri ar trebui să fie jucate întotdeauna sub supravegherea unui adult și evitând orice tip de material toxic, deși sunt foarte recomandate pentru vârsta de 2 - 3 ani sau 3+. Când ne jucăm cu plastilină, îi putem lăsa să manipuleze și să creeze acele forme care le plac cel mai mult. La fel, le putem cere să construiască o anumită figură sau să copieze un model folosind diferite culori. Aceste tipuri de jocuri încurajează motricitatea fină, socializarea și utilizarea limbajului, deși unii copii le pot respinge pentru că sunt foarte senzoriale. Din acest motiv, este esențial ca copilul să se simtă motivat, în largul său și confortabil atunci când se joacă cu plastilină. În caz contrar, putem opta pentru alte activități mai potrivite gusturilor dumneavoastră.

Activității cu construcții, asamblare și jocuri simbolice

Jocurile LEGO sunt potrivite pentru toți copiii. Cu toate acestea, la copiii cu TSA le putem folosi pentru a lucra abilitățile motorii și imitare. De exemplu, puteți construi împreună turnuri și lanțuri sau sorta totul după culoare.

Distracția copiilor cu autism poate fi uneori dificilă, deoarece aceștia tind să se plictisească ușor și să-și piardă concentrarea. Cu toate acestea, există o serie de jocuri pe care le putem adapta nevoilor, gusturilor și caracteristicilor dumneavoastră cu care să vă lucrați psihomotricitatea. În plus, putem împărtăși acest timp de joacă cu ei sau îi putem lăsa să se joace cu alți copii și să-și dezvolte abilitățile sociale și limbajul.

Cu aceste activități, stimularea unui copil cu TSA acasă nu va mai fi o provocare complicată, deoarece copiii ne pot învăța mult mai multe ca părinți. E timpul să te joci!

Articol scris de Leti Sora

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Simptomele autismului

Simptomele autismului

Autismul este tot mai frecvent în zilele noastre și reprezintă o tulburare a proceselor normale de dezvoltare care apar în primii doi ani de viață. Acesta poate afecta limbajul, jocul, cogniția, dezvoltarea socială, precum și abilitățile de adaptare. Deși, autismul este prezent încă de la naștere, semnele acestei tulburări pot fi greu de identificat sau de diagnosticat în timpul copilăriei timpurii.

Față de copiii tipici, micii speciali cu autism evită contactul vizual, rămân fixați pe un singur obiect sau activitate, practică anumite activități specifice, cum ar fi legănatul sau lovitul palmelor într-un mod repetitiv. Dacă un copil tipic este ușor de stimulat prin sunete și își dezvoltă vocabularul și competențele gramaticale progresiv, un copil diagnosticat cu autism pare a fi surd în fața anumitor sunete și își începe dezvoltarea limbajului, oprindu-se brusc din a mai vorbi. În același timp, micii speciali se pot comporta ca și cum nu ar fi conștienți de venirea sau plecarea persoanelor din jur și le pot ataca și răni fizic fără provocare. Un alt lucru caracteristic este reprezentat de interesul lor față de proprietățile senzoriale ale jucăriilor, precum mirosul sau gustul, absența jocului simbolic fiind și el printre primele semne ale autismului.

Citește și articolul: https://www.asociatia-activity.ro/tantrumul-provocare-si-oportunitate-de-invatare/

Alte simptome ale autismului sunt reprezentate de lipsa identității personale, aceștia nu se pot identifica pe sine, au tendința de izolare și prezintă o lipsă de inhibiție în comportamentul general. Copiii cu autism prezintă mișcări ritmice de pendulare a capului, rotirea în jurul axului propriu, stări de anxietate extremă și un control corporal scăzut în contexte specifice. În plus, autismul este caracterizat și de deficiențe în vorbire, vorbire întârziată, stereotipii verbale, ecolalie, repetarea unor vocale sau consoane în pronunțarea unui cuvânt, utilizarea frecventă a substantivelor, numelor proprii, imperativelor și evitarea folosirii pronumelor sau utilizarea inversiunii pronominale datorită confuziei dintre eu și non-eu.

Cu toate acestea, este de menționat faptul că micuții speciali pot deveni independenți dacă au parte de terapia adecvată și de susținere la fiecare pas în lumea lor fascinantă.

Surse:

Cumpănășoiu, T. S. (2021). What is and what is not autism. Journal of Romanian Literary Studies, (24), 972-981.

Vrabie, S. (2016). Caracteristicile social-psihologice ale copiilor cu autism. Univers Pedagogic, 52(4), 56-65.

Articol scris de Cristina Barbu

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Tantrumul – provocare și oportunitate de învățare

Tantrumul - provocare și oportunitate de învățare

Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare, precum și cel mai greu de gestionat. O criză de furie majoră ar putea fi, de asemenea, cel mai puternic instrument pe care copiii îl au atunci când vine vorba de a-și antrena părinții să își atingă scopurile. Uneori, părinților le este dificil să mențină controlul chiar și în propriile case.

Este normal și firesc ca aceștia să nu le poată oferi celor mici tot ceea ce își doresc de fiecare dată. Cu toate acestea, dacă nu suportă strigătele sau țipetele acestora, ei pot ceda. Pe de altă parte, părinții care nu suportă zgomotul făcut de copil, se pot înfuria recurgând la strigăte sau la pedepse fizice, lucru absolut neindicat. Episoadele repetate de acest fel reprezintă un stres major și pentru alți membri ai familiei, iar crizele de furie prost gestionate pot provoca conflicte maritale extreme.

Pentru mulți adulți, cea mai dificilă parte a unei crize de furie a unui copil este protestul în sine. Zgomotul, drama și angoasa făcute de copil pot produce o combinație extrem de dureroasă, de furie și de panică pentru părinte, mai ales atunci când tantrumul are loc în public. Pe de-o parte, părintele este speriat că nu va putea pune punct crizei de furie în curând, iar pe de altă parte, devine furios de ceea ce consideră că este extrem, exagerat și inutil în comportamentul celui mic.

Cu toate acestea, există și vești bune: gestionarea crizelor de furie nu este imposibilă. Sigur, părinții își doresc să aibă o rețetă minune care să elimine toate crizele de furie ale copiilor. Din păcate, o astfel de rețetă nu există. Unii vor fi nevoiți să învețe cum să gestioneze bine crizele de furie, fiind fermi și păstrând noile strategii. În acest timp nu le rămâne decât să urmărească crizele de furie care încep să scadă în intensitate, frecvență și durată. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este necesar ca părinții să nu cedeze. Atunci când copilul are un tantrum este important ca părintele să nu îi acorde atenție comportamentului negativ al copilului.

Odată implementat și dus la final acest tip de strategie, specialiștii spun că în aproximativ două săptămâni comportamentele pe care părinții vor să le diminueze vor scădea considerabil. Este dificil, dar nu imposibil. Și nu, nu este o problemă ca părinții să spună ”NU” copiilor lor în anumite situații, la fel cum nu este anormal ca cei mici să se întristeze în aceeași situație. Important este ca ambele părți să meargă mai departe ulterior și să își continue activitățile.

Un alt aspect foarte important constă în acceptarea crizelor de furie ale copiilor atunci când părinții le cer acestora să nu aibă un anumit comportament sau îi anunță că nu pot cumpăra de fiecare dată tot ceea ce își doresc. În același timp, este important ca părinții să normalizeze emoțiile copiilor. Acest lucru îi va ajuta pe cei mici să se simtă în siguranță, înțeleși și acceptați.

Și nu, nu e loc de îngrijorare! Atunci când se implementează o astfel de strategie, este normal ca furia copilului să atingă cote maxime. Specialiștii le recomandă părinților să nu cedeze nici în astfel de situații, să rămână lângă copil și să empatizaze cu acesta. De reținut este faptul că toți părinții au trecut prin momente asemănătoare pe parcursul vieții, iar acel amalgam de emoții resimțite (de toți actorii implicați în tantrumuri) este absolut natural.

Dacă sunteți părinți sau cadre didactice, vă invităm să participați pe 20 mai la cursul „Tantrumul – cum îl gestionăm?”. Aflați mai multe și înscrieți-vă aici.

Articol scris de Raluca Berchez

 

 

 

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Cum gestionăm crizele de furie ale copiilor?

Cum gestionăm crizele de furie ale copiilor?

Crizele de furie fac parte din viaţa copilului nostru şi este foarte important să ştim cum să le gestionăm şi cum ar trebui să ne comportăm când acestea apar. Cel mai des le întâlnim la copiii cu vârste cuprinse între 4 şi 10 ani, iar specialiştii spun că acestea presupun: ţipat, lovit, trântit pe jos sau aruncatul obiectelor.

De ce apar crizele de furie?

Ele apar atunci când cei mici vor să transmită un anumit lucru sau se simt frustraţi că nu primesc ceea ce în momentul în care își doresc. Prin urmare, acest tip de comportament le este cel mai la îndemână pentru a comunica acest lucru. De asemenea, părinţilor le este uneori greu să înţeleagă de ce apar aceste crize şi le este greu să le gestioneze, fapt pentru care, aceste episoade se pot înrăutăţi. Specialiştii susţin că pot să ţină între 10 şi 30 de minute, în unele cazuri poate mai mult, şi se manifestă cu ţipat, lacrimi sau alte comportamente nedorite. Printre cauzele crizelor se numără: faptul că sunt într-o perioadă de tranziţie, încearcă să atragă atenţia, li se ia un obiect dorit de ei, nu au învăţat toate cuvintele pentru a spune ceea ce simt sau ce vor şi acest fapt le provoacă furie, sunt obosiţi, le este foame, sunt îngrijoraţi, supăraţi sau stresaţi.

Care sunt semnele că urmează o criză de furie?

Părinţii caută din ce în ce mai des indicații cu privire la cum ar putea să prevină o criză de furie şi care ar fi semnele ce ar indica apariţia unui episod. Psihologii susţin că sunt dificil de prevenit aceste momente, dar se poate învăța modul în care li se face față. Tot ei au venit cu câteva semne ce ar indica apariţia unui episod: tonul celui mic devine mai ridicat, copilul este mai agitat, începe să se încrunte şi poate părea că nu mai are deloc răbdare. Este important să-i reamintim copilului despre reguli în cazul acesta şi de consecinţele ce pot urma dacă nu le respectă.

Cum gestionezi o criză de furie?

Partea cea mai dificilă a unei crize de furie este chiar gestionarea acesteia. Primul pas ar fi să identificați ce a provocat criza de furie şi să ignoraţi comportamentul nepotrivit. Este important să nu îi oferiți atenţie atunci când are o criză de furie. Trebuie să fiți consecvenţi atunci când faceți asta pentru a-l determina pe copil să înţeleagă că nu primeşte ce vrea dacă are un comportament nepotrivit. Oferiţi-i spaţiu ca să se descarce, dar aveţi grijă să nu se rănească pe sine sau pe cei din jur. Îi distrageți atenţia şi jucaţi-vă cu ce îşi doreşte ca să realizeze că odată ce se linişteşte se poate juca şi el. Lăudaţi-l când s-a liniştit şi oferiți-i cuvinte frumoase şi de apreciere ca să înțeleagă că numai comporamentele bune sunt cele răsplătite. Copilul are nevoie să înţeleagă că sunteţi interesat de activităţile pe care le faceţi. Respectați regulile şi limitele pe care le-aţi impus. Nu vă lăsaţi copleşiţi de criza de furie şi fiţi puternici până când aceasta se termină. Respectaţi-vă cuvântul şi comportamentul. Fiţi fermi. Fiţi un exemplu de comportament potrivit şi nu vă înfuriaţi sau ţipaţi ca să facă diferenţa dintre ce este potrivit şi ce este nepotrivit. La vârste mai mari, după ce se liniştește, încercaţi să aveţi o conversaţie despre criza de furie în care să-l faceţi să înţeleagă că un comportament nedorit nu îl va ajuta.

Dacă sunteți părinți sau cadre didactice, vă invităm să participați pe 21 mai la cursul „Tantrumul – cum îl gestionăm?”. Aflați mai multe și înscrieți-vă aici.

 

 

 

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Cum putem ajuta copiii cu hipersensibilitate senzorială să își dezvolte atașamentul?

Cum putem ajuta copiii cu hipersensibilitate senzorială să își dezvolte atașamentul?

Așa cum am promis în articolul anterior, azi vom discuta despre identificarea problemelor de procesare senzorială și vom puncta rolul simțului tactil și al văzului în dezvoltarea atașamentului.
Simțul tactil este canalul principal prin care bebelușul culege informații despre mediul înconjurător. Se ajută de acesta pentru a ajunge la sânul mamei pentru a se hrăni și găsește contactul liniștitor al îngrijitorilor săi. Aceștia sunt primii pași spre dezvoltarea atașamentului față de o persoană. Prin atingere, copilul primește mângâiere, alinare și informații din jur, iar când plânge pentru că îl doare ceva sau că îi este foame, atingerea îngrijitorului îi oferă alinare.
Receptorii tactili din corp oferă informații legate de atingere, presiune, durere și temperatură. De aceea, întregul sistem tactil are două funcții principale: protejarea și discriminarea.
La copilul nou-născut, reacția de protejare este prezentă până când se obișnuiește cu atingerea și ajunge să facă dinstincția între atingerile bune și cele rele. Sistemul de protejare tactilă se maturizează rapid. În schimb, copiii hipersensibili la atingeri nu suportă interacțiuni ușoare precum gâdilatul ori lovirile ușoare care sunt pe neașteptate. Acestea îi fac irascibili și nervoși.
Atunci când avem un copil sensibil la atingere, este important să ne vadă că ne apropiem de el și să știe dacă urmează să fie atins. În momentul când acest lucru se întâmplă, atingerea trebuie să fie fermă și liniștitoare, nu ușoară, ca o gâdilătură.
Este important să lăsați suficient spațiu între dumneavoastră și copil. Lăsați-l pe el să se apropie atunci când dorește astfel încât să fie pregătit pentru o eventuală interacțiune care presupune simțul tactil. Copiii hipersensibili ajung să anticipeze foarte intens o atingere și încep să creadă că acest lucru se întâmplă chiar dacă nu este așa.
Discriminarea tactilă ajută la distingerea texturilor, formelor și contururilor prin pipăit, ajută creierul să localizeze unde se află părțile corpului în spațiu și să creeze o percepție senzorială internă a corpului. 
La polul opus, hiporeactivitatea tactilă este mai rar întâlnită și vizează acei copii care reacționează la o atingere doar dacă este mai puternică. Uneori, aceștia pot dezvolta comportamente auto-abuzive în încercarea de a-și simți propriul corp.
Dacă celui mic îi place să se lovească, să arunce cu obiecte sau să se angajeze în jocuri agresive (să se lovească de lucruri sau oameni, de exemplu), găsiți o modalitate adecvată prin care să primească stimularea de care are nevoie la nivel corporal. De exemplu, puteți pregăti un morman de perne spre care el să alerge și în care să se scufunde.
Sistemul de percepție vestibulară se dezvoltă din uter, fătul primind constant informații motorii prin lichidul amniotic și prin mișcările corpului mamei. Cu ajutorul aparatului vestibular copilul înțelege care este capătul de sus și cel de jos al propriului corp, îl ajută să exploreze lumea, să se târască, să meargă și să alerge. 
Hipersensibilitatea vestibulară se manifestă prin refuzul copiilor de a participa la activități care necesită prea multă mișcare a corpului. Uneori pot chiar să dezvolte fobii față de anumite activități care implică mișcarea, au intoleranță la statul pe spate ori pe burtă, preferând pozițiile verticale (cum ar fi statul în picioare), au un tonus muscular slab sau o slăbiciune musculară care determină întârzieri în dezvoltarea motorie.
Copiii cu hipoactivitate senzorială sunt fix opusul celor hipersensibili. Ei au nevoie de cât mai multă mișcare și activitate fizică.
Atunci când activitatea motrică are o însemnătate pentru copil, aceasta este mai ușor de acceptat. Este indicat să găsiți tiparul copilului; mișcarea poate fi aleatorie sau previzibilă, ritmată și cadențată. Mișcările înainte și înapoi tind să calmeze sistemul nervos. O stimulare foarte intensă a corpului se realizează prin rotirea în cerc sau pe o orbită (de exemplu, în hamac sau carusele).
Problemele de planificare motorie sunt comune în rândul copiilor cu desincronizare senzorială.  Problema apare când copilul dorește să își planifice mișcarea, de aceea este indicat să îl ajutăm să stabilească pașii pe care îi are de parcurs pentru o anumită activitate.
Existența tulburărilor de planificare motorie îl face pe copil să resimtă o frustrare intensă legată de activitățile pe care nu le poate realiza. Problemele cele mai comune care apar în astfel de cazuri sunt: întârzierea în achiziția unor abilități precum îmbrăcatul și a abilităților motorii generale sau mai elaborate ce presupun imitația, realizarea unei serii de mișcări (cum ar fi legatul șireturilor). Uneori, mișcările copilului sunt prea bruște sau sacadate, au o forță prea slabă sau prea mare, sunt prea rapide sau prea lente și nu își ating ținta. El preferă rutinele și opune rezistență la schimbare.
Este foarte important pentru un astfel de copil să învețe moduri în care se organizează și se planifică acțiunile pentru realizarea unui obiectiv. Putem veni în ajutorul său făcând un calendar cu activitățile pe care le are de îndeplinit într-o zi. Pentru a sparge rutina, putem să introducem câte un element surpriză care să fie motivant. De exemplu, se poate organiza o mini vânătoare de comori pentru a găsi următorul bilețel cu activitatea pe care copilul o are de îndeplinit.
Sper că discuția și exemplele prin care putem să dezvoltăm atașamentul piticilor cu hipersensibilitate senzorială vă sunt utile. Rămân la dispoziția voastră cu răspunsuri pentru eventualele întrebări pe care le aveți.
Alexandra Mitroiu, Psihopedagog

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Ce știm despre copiii cu hipersensibilitate senzorială și cum îi sprijim?

Ce știm despre copiii cu hipersensibilitate senzorială și cum îi sprijim?

Este cunoscut faptul că, la naștere, copiii se nasc „tabula rassa”, adică sunt precum o tablă goală, gata să fie umplută cu informații. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, ei culeg informații despre mediul înconjurător cu ajutorul simțurilor. De fapt, aproape toate experiențele lor sunt procesate cu ajutorul unui mix de simțuri.
Problemele de integrare senzorială sunt destul de comune în rândul copiilor și adulților cu dizabilități de învățare, autism, tulburări de dispoziție afectivă și schizofrenie. Primele simptome ale tulburărilor de integrare senzorială sunt deseori legate de probleme de reglare, precum dificultățile somnului, abilități reduse de autocalmare, nivel de activitate foarte scăzut sau foarte ridicat și reactivitate scăzută ori exagerată la stimulare senzorială. Răspunsul la stimulii exteriori diferă de la un copil la altul: în timp ce unul abia observă o stimulare senzorială, altul reacționează exagerat.
În cazul copiilor care au o tulburare de dispoziție afectivă combinată cu o disfuncție senzorială, paleta simptomatică devine evidentă în perioada preșcolară. Când sunt mici, copiii cu hipersensibilitate evită stimulul care îi deranjează, se retrag într-un joc solitar sau fac o criză de furie în legătură cu obiectul sau persoana care îi deranjează. Lovirea, mușcatul, aruncatul obiectelor sunt comportamente care pot fi legate de hipersensibilitate. De asemenea, sunt situații în care unii copii cu probleme de integrare senzorială pot trece brusc de la fericire deplină la o criză de nervi fulgerătoare, fără să fie neapărat declanșată de un stimul anume. Aceștia au o toleranță scăzută la frustrare și se enervează rapid.
            Copiilor cu dificultăți de integrare senzorială le este greu să dobândească abilitatea de autocalmare. Deseori, când părinții anticipează o situație în care copilul riscă să se enerveze, se grăbesc să îi rezolve problemele. Acest lucru nu îi permite să învețe să se autogestioneze și să găsească rezolvări. Copiii cu astfel de probleme se bazează foarte mult pe părinți și vor ca aceștia să le găsească modalități de calmare. În asemenea situații, părintele îi poate oferi o jucărie pe care să o țină și să îi ofere confort psihic în contextele în care este nevoie de controlul impulsurilor și este bine să i se ofere în mod constant sprijin verbal.
            Datorită faptului că cei mici se bazează foarte mult pe părinți, pentru că aceștia le oferă un mediu senzorial previzibil, când vine vorba de separare pot apărea probleme. Sunt copii care nu acceptă joaca cu alți copii, care încep să plângă de cum au ajuns la locul de joacă sau la o întrunire familială. Părinții nu văd altă soluție decât să îl ducă acasă, iar în timp, ajung să nu mai meargă în astfel de locuri pentru a evita o eventuală criză. Prin urmare, copilul, neavând situații în care să fie independent și să socializeze cu alți copii, ajunge să fie dependent de părinți și să dezvolte probleme de separare.

Ce puteți face voi, părinții, în astfel de situații?

Pe parcursul dezvoltării, copiii au nevoie de independență și timp să exploreze. Atunci când vedeți că cel mic se frustrează într-o activitate, ajutați-l să găsească soluții, dați-i mici ponturi care să îl ajute în îndeplinirea obiectivului. Cu toate că cel mic se frustrează când mergeți într-un loc nou, în parc sau la o întrunire, dați-i timp să se adapteze, eventual puteți să îl duceți să vadă locul respectiv în avans, să se familiarizeze cu el.
În parc puteți să îl duceți pentru început când este gol sau să începeți prin a sta pur și simplu pe bancă. După o perioadă, când copilul nu mai are probleme cu acest pas mergeți mai departe, apropiați-vă de un leagăn sau tobogan. La fel, după o perioadă așezați copilul în leagăn fără să îl mișcați și, la final, când acceptă fără probleme pașii anteriori puteți începe să îl legănați. Plimbați-vă cu cel mic prin locul de joacă, ajutați-l să descopere, să se aventureze și ușor, ușor să prindă curaj să meargă singur la joacă.
Pe final vă recomandăm să rămâneți perseverenți și să vă stabiliți obiectivele în pași mici. Continuăm discuția pe acest subiect în articolul următor când vom explora noi modalități prin care putem identifica problemele de procesare senzorială, precum și importanța simțul tactil și vizual în dezvoltarea atașamentului.
Alexandra Gabor, Psihopedagog

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Minte sănătoasă în corp sănătos pe timp de coronavirus

Minte sănătoasă în corp sănătos pe timp de coronavirus

În această perioadă ne poate fi foarte dificil să rămânem calmi, cu o stare fizică și mentală bună. Recunosc, uneori îmi este puțin dificil chiar și mie. Sunt o persoană energică, iubitoare de natură și plimbări, care acum este nevoită să rămână în casă. Au trecut doar două săptămâni de când stăm în casă și sunt șocată de câte ori mă uit pe fereastră și văd cum natura nu s-a oprit, așa cum nouă ni se pare că viața ne-a intrat în stand-by. Este important să ne concentrăm pe partea pozitivă a acestei carantine.

Eu am reușit să fac lucruri pe care nu mai aveam timp să le fac. Am terminat un serial fain, m-am uitat la filme, am citit, am făcut puțină mișcare, m-am jucat Harry Potter 2, joc pe care eu acum l-am descoperit și am dormit o grămadă (ador să dorm!).

 În acest articol vă recomandăm o strategie care vă poate ajuta să vă eliberați de stres, și de ce nu, poate de câteva kilograme. 🙂

Mai întâi, trebuie să fiți conștienți de faptul că mintea și corpul lucrează împreună. Ce o ajută pe una, o ajută și pe cealaltă la fel cum, ce o rănește pe una, îi provoacă aceeași stare și celeilalte. De exemplu, imaginați-vă că doar ce ați citit o știre nu tocmai optimistă și aflați că au apărut cazuri de coronavirus în zona în care locuiți. OK, pe deoparte știți că acest lucru este de așteptat până când se „aplatizează curba” ratei de infectări. Această gândire îi ajută pe unii, dar pe voi mai degrabă vă stresează. Corpul reacționează la acest stres, mușchii sunt încordați, se accelerează bătăile inimii, la fel și presiunea sângelui. Mintea voastră va fi orientată pe deviza  „luptă-sau-fugi”.   Studiile arată că în momentul în care vă stresați foarte tare despre ceva și nu faceți ceea ce corpul încearcă să vă spună – mișcă-te! – atât stresul mental, cât și cel fizic se agravează. Vă veți simți mult mai anxioși și stresați, veți fi supuși unor riscuri fizice mai mari pe termen lung precum un accident vascular cerebral, obezitate, oase rupte și durată de viață scurtată.

Vă recomand acum o idee pe care am găsit-o de ajutor. Se numește MERGI & VORBEȘTE și funcționează astfel:

  • Studiile ne spun că persoanele obișnuiesc să petreacă 3-4 sau mai multe ore pe telefon, în fiecare zi.
  • De asemenea, studiile ne spun că mulți cred că pierd prea mult timp prinși în a discuta la telefon.
  • O mare parte din acest timp este petrecut vorbind cu alte persoane.

Probabil vă gândiți ce legătură are telefonul în această situație. Haideți să vedem! Să zicem că o dată la două zile o sunați pe mama voastră și vorbiți 15-20 de minute. În loc să stați pe canapea sau în pat, de ce să nu vă ridicați să vă plimbați?! Gândiți-vă doar ce înseamnă asta! Dacă mergeți pe jos o distanță de 15-20 de minute și o sunați de 4 ori pe săptămână egalați cu a parcurge o distanță de cinci-șase kilometri pe săptămână. Corpul și mintea voastră se simt mai relaxate, și cu puțin noroc pierdeți și câteva kilograme.

De asemenea, auziți niște știri foarte optimiste legate de persoanele care se recuperează după boală. Ridicați-vă, sunați-vă fratele sau o persoană apropiată și... mergeți. Mergeți prin casă sau prin curte! Această conversație poate să ajungă la 30-40 de minute. După ce închideți, verificați câte minute a avut apelul, deci câte minute ați mers. Monitorizați-vă efortul într-un calendar pe perete. Ar putea fi foarte motivant de la o zi la alta acest lucru.

Se știe că la vârste mici, copiii sunt energici. Astfel, o modalitate de a consuma energia (și a voastră, și a lor) este să faceți acest exercițiu în casă, în timp ce sunteți cu ochii pe micii energici, care în mod normal vă împiedicau să ieșiți să faceți mișcare. Copiii vor fi amuzați de comportamentul vostru și poate vor începe să se plimbe și ei puțin pe lângă voi.

Deci, de ce să nu încercați această strategie? Data viitoare când vă sună telefonul sau doriți să apelați, luați telefonul și plimbați-vă. Oricum, acele minute le petreceați la telefon.

Momentele stresante cer soluții ciudate! 

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Gestionarea crizelor în public și în privat II

Gestionarea crizelor în public și în privat (II)

Așa cum vă spuneam în articolul anterior, am revenit cu noi sfaturi pe tema gestionării crizelor celor mici. Ce faceți atunci când copilul se ține după dumneavoastră țipând, spărgând obiecte din jur sau chiar lovindu-vă? Ei bine, mesajul dumneavoastră pentru acesta este să fie atent la ce face altfel vor fi consecințe. Puteți să îi spuneți care vor fi acelea: sancțiuni, activități gospodărești sau interdicții la telefon/tabletă/televizor. Însă în momentul în care toată lumea e calmă nu este o idee bună să discutați ceea ce s-a întâmplat. Iertați și uitați!

Ce trebuie să țineți minte?

  1. Contactul vizual trebuie făcut foarte puțin sau deloc;
  2. Fără comunicare verbală;
  3. Măriți distanța fizică;
  4. Plecați din cameră sau întorceți-vă cu spatele;
  5. Continuați să gătiți cina.

Exemplele pot continua. Voi vă cunoașteți copilul cel mai bine, fiți creativi și veți găsi soluții. Nu sună plăcut ceea ce e de făcut, dar gândiți-vă că prezența dumneavoastră îi hrănește tantrumul celui mic. Dumneavoastră sunteți ținta, specatatorul și cel care îi va da ceea ce el își dorește.

Să vă dau niște exemple concrete:

  1. Sunteți în mașină, copilul are un tantrum. Dacă aveți posibilitatea, opriți mașina și lăsati-l să se liniștească. Dacă vă grăbiți, porniți muzica mai tare și lăsați-l să se liniștească singur. Nu discutați prea mult.Vorbitul cu el poate să-i hrănească tantrumul.
  2. Copilul sparge lucruri și își distruge camera. Aici fără probleme puteți să aplicați timpul de liniștire. În prealabil mutați lucrurile valoroase sau periculoase. Nu curățați camera după criza copilului; lăsați-l să stea în dezordine. Cei mai mari, care eventual primesc alocația, pot să plătească pentru lucrurile distruse.
  3. Copilul vrea să negocieze. Super! Dar negocierea este posibilă doar înainte de veto. Comunicarea după ce dumneavoastră v-ați exprimat vetoul înseamnă Incubare.
  4. Copilul nu vrea să meargă în time-out (timpul de linștire). Pur și simplu îl duceți pe cel mic, fără să îi vorbiți, în locul stabilit pentru time-out, iar pentru cei mai mari stabiliți o consecință, precum o sancțiune, activitate casnică sau o interdicție.

Cele mai mari temeri ale părinților sunt crizele în public. Ce aveți de făcut când acestea chiar întâmplă?

  1. Rămâneți calmi și decisivi.
  2. Purtați-vă de parcă v-ați mai confruntat cu asta.

Exemplul 1

            Sunteți la aniversarea unei rude. Sunt prezenți foarte mulți adulți și copii. Cam în jumătate de oră se servește mâncarea, dar cel mic vrea un fursec.

  • Mami, pot să iau un fursec?
  • Nu!
  • De ce?
  • Pentru că în curând servim masa.
  • Te rog! Doar unul!
  • Nu mă bate la cap!

Iar copilul începe să țipe la dumneavoastră de față cu toată lumea. Ce e de făcut? În primul rând, gândiți-vă că „tantrumurile sunt un răspuns normal la parentingul bun.”

  1. Îi puteți da ce a cerut?

Ați fi putut înainte de veto pentru ca era o ocazie specială.

  1. Nu vă abateți de la veto și nu mai vorbiți.

Veto-ul dumneavoastră a fost exprima deja prin „Nu!” și ați oferit deja o explicație, este suficient. În loc să vorbiți mai bine vă reamintiți următoarea frază: „crizele sunt rezultatul unui parenting corect.”

  1. Îndepărtați-vă ușor.

Plecați. Dacă el vrea să vă urmeze țipând, bine. Mergeți undeva unde sunt mai puțini oameni spre deloc.

  1. Stabiliți o consecință acestui comportament dacă doriți.

Nu este nevoie să folosiți o consecință în momentul acela. Dacă doriți, puteți să-i spuneți: „Pentru fiecare minut în care țipi, pierzi două minute la televizor” și nu mai adăugați nimic.

Exemplul 2

Sunteți în supermarket la casa de marcat și i-ați spus copilului că nu are voie bomboane. Cel mic începe să țipe. Casierul deja vă scanează produsele, în spatele vostru mai sunt oameni la rând. Ce e de făcut? În primul rând, gândiți-vă că „tantrumurile sunt un răspuns normal la parentingul bun.”

  1. Îi puteți da ce a cerut?

Din moment ce el este în tantrum, nu îi puteți îndeplini acea dorință.

  1. Nu vă abateți de la veto și nu mai vorbiți.

Deja v-ați făcut înțeles veto-ul. Nu mai adăugați nimic. Dacă simțiți nevoia, puteți să vă cereți scuze de la cei din jurul vostru.

  1. Îndepărtați-vă ușor.

Rămâneți în liniște și plătiți casierului.

  1. Oferiți o consecință acestui comportament, dacă doriți.

Nu puteți să oferiți o consecință acum, iar mai târziu nu va ajuta. Este prea mic, deci plecați din magazin. Iertați și uitați.

 Exemplul 3

Mergeți cu cel mic la un restaurant și plânge. Totul este interesant pentru el - fețele de masă, lumânările, vinul, meniurile etc. Ce e de făcut?

Nu duceți un copil mai mic de doi ani într-un restaurant fără loc de joacă! În cazul copiilor de această vârstă aduși într-un context atât de „ofertant” nu funcționează nicio strategie. Orice veți încerca, va avea succes doar pentru o perioadă scurtă.

Așadar, încercați să tratați cu fermitate și calm orice astfel de context. Sfaturile Activity rămân aici și vă îndemn să reveniți asupra lor atunci când vă simțiți depășiți de situație. Și nu uitați, „tantrumurile sunt un răspuns normal la parentingul bun.”

Alexandra Gabor, psihopedagog, terapeut ABA

Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Gestionarea crizelor în public și în privat

Gestionarea crizelor în public și în privat

Dintre toate problemele comportamentale pe care părinții le întâmpină la propriii copii, crizele temperamentale sunt cel mai greu de gestionat. Acestea sunt principala unealtă de care cei mici se folosesc pentru a-i face pe părinți să le răspundă pozitiv tuturor dorințelor.

Urmările crizelor nu sunt cele mai bune. Părinții care nu pot suporta gălăgia sfârșesc prin a-i oferi copilului ce-și dorește, acțiune care reînarmează explozia acestuia și îi lasă libertatea de a avea ceva sau de a face ce și-a dorit, chiar dacă nu este bine pentru el. De asemenea, sunt părinți care nu suportă gălăgia, dar reacționează printr-o criză ei înșiși, lovindu-i sau țipând la cei mici. Aceste episoade pot fi nocive pentru alți membrii ai familiei, pot provoca stres marital sau depresie cronică.

Thomas Phelan spune că primul pas pe care trebuie să îl facem atunci când dorim să gestionăm corespunzător problemele comportamentale ale copiilor este să ne ajustăm atitudinea. Abia după aceea putem veni cu un plan care să implice acțiuni.

            Thomas Phelan spune că primul pas pe care trebuie să îl facem atunci când dorim să gestionăm corespunzător problemele comportamentale ale copiilor este să ne ajustăm atitudinea. Abia după putem veni cu un plan care să implice acțiuni.

            De cele mai multe ori, părinții au gânduri negre în timpul unei crize precum: „Ce am făcut greșit?, ce ar trebui să fac?, sunt un/o idiot/idioată, acest lucru nu trebuia să se întâmple, copilul ăsta este nebun?”. Combinate cu criza copilului, acestea oferă un sentiment de neputință părinților. Însă, gândurile negative pot fi înlocuite cu cele pozitive: „crizele sunt normale, nu am făcut nimic greșit!, copilul nu este nebun, ci este orientat spre îndeplinirea propriilor obiective; pot și voi schimba asta!

            Având în vedere că cei mici nu au un control emoțional foarte bine dezvoltat este normal să reacționeze negativ la frustrare. Astfel, principalele cauze ale tantrumurilor sunt:

  1. Copilul nu primește ceva (cum ar fi o bomboană);
  2. Copilul este pus să facă o activitate (de exemplu, să se spele pe dinți);
  3. Copilul nu este lăsat să facă o activitate (de exemplu, să se joace pe telefon).

Observăm că aceste crize apar de la o cerere, aceasta putând fi adresată copilului de părinte sau, invers, copilul cerându-i ceva părintelui. Crizele temperamentale pot să apară natural la vârste înaintate și nu au legătură cu inteligența. Excluzând din discuție faptul că acestea pot fi dovada unei lipse de disciplină, ele ne pot arăta că cei mici sunt centrați pe îndeplinirea propriilor obiective.

Conform Thomas Phelan, tantrumurile au trei posibile faze pe care le denumim astfel:  VETO (I), INCUBARE (II) și EXPLOZIE (II).

De obicei, crizele încep cu un Veto parental adică refuzarea cerinței copilului de a primi sau face ceva. De asemenea, faza de Veto poate avea loc și invers când părintele îi cere copilului să îndeplinească o acțiune pe care cel din urmă o refuză - de exemplu, să-și facă temele în loc să se joace pe telefon.

După această primă fază intervine Incubarea: copilul se gândește dacă ar fi bine să coopereze sau să protesteze. Protestul poate înseamnă doar o voce plângăcioasă sau poate fi un tantrum în toată regula. Incubarea implică o conversație emoțională și prostească între copil și părinte care are un singur scop: să agraveze starea ambelor părți. Iată un exemplu din viața reală:

Copilul: Te rog, mai lasă-mă să mă joc 5 minute!

Mama: Am spus nu!

Copilul: Niciodată nu mă lasă să fac ce vreau!

Mama: Oh, haide! Doar ce ne-am întors din parc!

 Explozia poate să apară după incubare sau chiar imediat după Veto-ul parental. Crizele sunt foarte nervoase, gălăgioase și uneori violente.

Cu toate că au mai luat parte la crizele copiilor, părinții sunt surprinși de fiecare dată când acestea apar și se găsesc în fața lor cu garda jos, iar acest lucru îi poate conduce în aceeași stare. Sunt cazuri când părintele începe să vorbească șoptit și folosește o voce plângăcioasă atunci când copilul este în faza incubării. O astfel de abordare se traduce cu a-ți săpa singur groapa: cel mic îți miroase slăbiciunea și profită de acest lucru!

Ce este de făcut? Pentru început, alocați-vă 10 secunde în care să nu faceți nimic în afară de a vă gândi la o strategie.

E timpul să ne facem planul de bătaie! Ce trebuie să ne amintim? Uneori, cel mai greșit lucrul pe care îl facem ne determină o stare de bine sau, pe de altă parte, cel mai bun lucru pe care îl putem face, ne aduce o stare de rău. Atunci când copilul este în tantrum, în interiorul vostru se dă o luptă. Pe deoparte i-ați da copilului ce își dorește („Doar să tacă o dată!”), comportament care doar îl reînarmează pe micul șantajist. Pe de altă parte realizați că nu este bine să îi faceți pe plac în acele momente. De aceea, este ideal să aveți un plan de bătaie înainte ca războiul să înceapă.

O primă strategie ar fi să îi dați celui mic ce își dorește. Gândiți-vă bine dacă puteți să îi acceptați o cerere înainte să răspundeți cu un NU categoric. Evident, dacă cel mic a primit ce și-a dorit, criza a fost evitată, deci problema rezolvată. Dar ce e de făcut când nu îi puteți îndeplini dorințele copilului?

Mergeți la a doua strategie.

De data aceasta trebuie să aveți un Veto clar. Rețineți: ca veto-ul să fie scurt și ferm, oferiți-i explicații doar dacă este cazul, dar după ce ați spus „Nu!”, păstrați tăcerea.  Orice ați încerca să spuneți, copilul dumneavoastră va percepe drept smiorcăială ceea ce va mări șansele unei explozii.

Trageți adânc aer în piept și păstrați-vă poziția după ce Veto-ul a fost exprimat clar. În timpul acesta, copilul decide dacă vrea să coopereze, să protesteze sau să facă o criză.

Copilul insistă, vrea acel lucru și nu se lasă până nu cedați. Începe un protest sau o criză în toată regula. Dar să nu uitați, veto-ul este final. Deci, ce faceți? Exact opusul a ce v-ați putea gândi: îl lăsați singur. E greu, știu! Instinctul vă spune mai degrabă să stați la masa tratativelor, dar nu! Țineți-vă în frâu emoțiile și lăsați copilul singur; nu vorbiți, nu faceți contact vizual, începeți o altă activitate. Dacă este posibil, părăsiți camera. Acest lucru îl va surprinde, oferindu-i posibilitatea de a învăța să se liniștească singur.

O altă strategie ar fi să mutați copilul în altă cameră, să fie un fel de regulă care ar putea să sune astfel: „Tantrumurile se desfășoară în camera ta!”. Cei mici pot fi mutați într-un loc fără jucării sau distractori iar cei mai mari trimiși în camera lor. După aceste clipe, așteptați în liniște.

 Și totuși, ce faceți dacă situația se agravează? Voi reveni cu un răspuns la această întrebare într-un nou articol pe blogul Activity în săptămânile următoare. Până atunci vă invit să puneți în aplicare, în prima fază, strategiile recomandate în acest articol. Vă țin pumnii în depășirea crizelor comportamentale ale celor mici!

Alexandra Gabor, psihopedagog, terapeut ABA

Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic

Articole recente

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, pe scurt ADHD, este o afecțiune a creierului manifestată printr-o întârziere în cortexul frontal în cortexul prefrontal sau în funcțiile executive. În principal sunt afectate organizarea și gestionarea emoțiilor, concentrarea și nivelul de activitate al copilului. 
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:
Dintre toate problemele comportamentale ale copiilor cu care se confruntă părinții, crizele de furie pot fi cele mai supărătoare.
Mai mult:

Tătici în criză! Cum să gestionez un copil „neastâmpărat”?

“Eu nu mai pot…”

“Ce nu am făcut?”

“I-am spus de o mie de ori…”

“Sunt sătul…”,

“Ce s-a întâmplat cu copilul nostru?”

“Cu ce am greșit?”.

Acestea sunt doar câteva expresii și întrebări pe care atâția tătici le folosesc când simt că au pierdut controlul în ceea ce privește relația cu propriul copil și că au făcut tot ceea ce au știut și nimic nu a funcționat.

 

Care este motivul pentru care se ajunge la acest nivel de furie și se creează un astfel de conflict în cadrul familiei?

Este important să clarificăm faptul că orice relație se influențează reciproc. Modul în care părinții interacționează cu cei mici influențează modul în care cei mici se vor comporta cu părinții lor.

Să urmărim secvența:

 

  1. Tatăl îi spune copilului să facă ceva.
  2. Copilul amână să facă acel lucru sau refuză categoric realizarea lui.(acum, imaginați-vă această secvență repetându-se de mult mai multe ori şi în mai multe contexte în timpul unei zile).
  3. Această situație îi provoacă furie tatălui.
  4. În final, tatăl țipă, amenință, reproșează.

 

Ce pot face tăticii în această situație?

Foarte important este să înteleagă că aceste comportamente indezirabile ale copilului hiperactiv nu sunt rezultatele unei intenții deliberate de a-i enerva sau hărțui pe cei din jur şi că un copil hiperactiv are următoarele dificultăți:

  • Focusarea și menținerea atenției
  • Autocontrol deficitar – să gândească înainte de a acționa
  • Gestionarea ineficientă a timpului
  • Amânarea recompensei. Ei au nevoie de recompensare imediată chiar dacă știu că acest lucru poate conduce la sancțiune (retragerea unui privilegiu).

 

Cu toate aceste dificultăți nu este recomandat să se ajungă la o aprobare sau tolerare a comportamentelor indezirabile. Este recomandat ca aceste comportamente indezirabile să fie văzute ca o provocare ce poate fi depășită cu implicarea adulților de referință din viața copilului (spre exemplu atunci când frânele bicicletei nu mai funcționează, cel care se plimbă se implică mai mult pentru a putea opri bicicleta). Astfel dacă părinții sunt constanți și consecvenți vor avea și rezultate.

 

Primul pas este să stabiliți o listă de priorități, care sunt comportamentele țintă ale intervenției. O bună parte din conflictele cu proprii copii, în realitate bine analizate şi folosind simțul umorului, nu merită atât de multă furie! Cred că obiectivul general al părinților este să crească copii sănătoși care să devină adulți independenți  si cu autocontrol indiferent de suișurile și coborâșurile drumului spre atingerea acestui obiectiv.

 

 

 

Ce ar trebui să învețe să facă tăticii:

  • Să ofere atenție pozitivă comportamentelor adecvate ale copiilor
  • Să utilizeze limitat și într-o manieră eficientă pedeapsa
  • Să petreacă timp de calitate cu copilul
  • Să formuleze corect instrucțiunile
  • Să stabilească reguli clare în ceea ce privește comportamentul copilului
  • Să fie consecvent și perseverent în aplicarea consecințelor stabilite pentru respectarea sau nerespectarea regulilor stabilite

 

Este important ca tăticii să se implice în creșterea și educarea copiilor respectând normele care să îi ajute pe copii șă își dezvolte adecvat stima de sine și autocontrolul, astfel înbunătățindu-le şi abilitățile sociale. Acest lucru fiind făcut indiferent de emoția pe care o simțim (furie, tristețe) în contextele în care copilul manifestă comportamente indezirabile și fără să refuzăm să îi oferim doza zilnică de afecțiune! Copilul este recomandat să simtă sprijinul, aprecierea, dragostea necondiționată a tăticilor. El trebuie învățat că este omenesc să greșești și că părinții vor fi acolo să îi sprijine și să îl ajute să se corecteze.

În cadrul acestui maraton de educare și creștere al copilului nu este importantă viteza cu care se face acest lucru ci continuitatea și consecvența procesului. Conștientizând scopul pe care fiecare părinte  îl are de atins, acest maraton care poate fi greu, lung şi/sau cu obstacole se va încheia cu liniștea și fericirea familiei.

 

Andrei Ionel Mocanu

Analist Comportamental in curs de acreditare BACB

Psiholog, psihoterapeut cognitiv – comportamental

 

 

Sursa: http://www.redcenit.com/noticias/padres-al-borde-de-un-ataque-de-aprendiendo-a-controlar-el-tdah/#more-800

Doar respiră şi va fi bine

 

Am privilegiul de a interacţiona cu copii şi ceea ce am învăţat din această experienţă este că noi adulţii nu suntem suficient de buni de a ajuta copii să îşi regleze emoţiile în mod special atunci când aceştia au o criză de furie. Atunci când un copil este copleşit de furie, părinţii sau educatorii deşi încearcă să îl liniştească obţin exact opusul.  Acest lucru îl face pe copil să se simtă şi mai furios şi chiar ridicol de ceea ce simte. Adulţii în astfel de momente le transmit copiilor mesaje de genul: „Doar bebeluşii fac asa”, „Ceilalţi copii cum se pot controla? Tu de ce faci aşa?” sau încearcă să le controleze criza de furie trecând la disciplinarea extremă,care în final conduce la deteriorarea relaţiei educator/părinte – copil.

Ce se poate face?

Când avem o problemă nimic nu ne ajuta mai mult decât să ne simţim înţeleşi şi de aceea este foarte important să începem prin a valida emoţional copilul. Validarea emoţională în această situaţie se poate face prin a-i spune copilului că este normal să se simtă furios şi că ştim că furia pe care o trăieşte nu îl face să se simtă tocmai plăcut, fiind uneori este greu de controlat. Dacă validăm copilul emoţional, nu înseamnă că suntem de acord cu comportamentul copilului, dar el vede că tratăm cu seriozitate experienţa prin care trece şi că empatizăm cu emoţiile lui.

Validarea emotională ne permite să stabilim cu copilul o relaţie bună şi astfel putem începe exerciţiile de respiraţie şi relaxare care să faciliteze reglarea emoţională şi înţelegerea a ceea ce se petrece.

Filmuleţul „Doar respira” realizat de soţii Julie Bayer Salzman şi  Josh Salzman ne povesteşte la prima mână ceea ce diferiţi copii simt când sunt furioşi şi ce pot să facă pentru a se linişti. Soţii Salzman au decis să facă acest video când l-au auzit pe fiul lor de 5 ani vorbind cu un prieten despre cum emoţiile lui îi afectează o parte din creier şi cum ştie el să se calmeze controlându-şi respiraţia. Filmuletul este foarte bine realizat şi cred că este foarte util pentru a începe să lucram cu copiii care au crize de furie frecvente.

Andrei Ionel Mocanu

Analist Comportamental in curs de acreditare BACB

Psiholog, psihoterapeut cognitiv – comportamental

 

Sursa

http://www.psyciencia.com/2015/06/03/%C2%A8solo-respira%C2%A8-el-video-para-ayudar-a-los-ninos-a-regular-la-ira/