Mesajul adultului este acesta: 

Eu vreau ca tu să-ți recunoști propria greșeală, să fii responsabil pentru ea, să promiți că nu o vei mai face niciodată, să te simți destul de vinovat pentru aceasta (să îți dai seama cât de supărat se simte și celălalt) și să pui toate aceste lucruri într-o scuză plină de sinceritate. 

Cu toții am văzut atleți, politicieni, actori sau alți oameni celebri cerându-și scuze la televizor, iar noi îi admirăm pe cei care pot oferi scuze sincere! Acest lucru pare a fi potrivit într-o astfel de situație. Ne putem aminti, de asemenea, situații din trecut, în care chiar ne-am simțit mai bine după ce ne-am cerut scuze.  Scuzele ajută persoana ofensată să se simtă mai bine și îl pun pe celălalt în postura de a face ceva pentru el pentru a repara greșeala comisă.

Un exemplu ar clarifica o astfel de situație:

Să ne imaginăm că fiul și fiica ta, Alex și Sofia, se ceartă mai mereu. La un moment dat, această ceartă devine una serioasă. Alex îi spune surorii sale că este o… găină plictisitoare și o împinge, iar aceasta aproape cade. Tu, ca părinte, ești foarte furios (pentru că băiatul este mai mare ca vârstă, mai corpolent și mai puternic) așa că îi spui să-i ceară iertare Sofiei. 

Alex se uită la sora lui și, pe un ton sarcastic și ridicat, își cere iertare: “Iaaaaartă-mă!”. 

Sofia spune: “Bine!” și cearta, aparent, a luat sfârșit. 

Tu țipi la Alex și-i spui: “Nu vreau să te mai aud vreodată că-i spui Sofiei în felul acesta, băiete! Și dacă te mai văd vreodată că îți impingi sora, o să vezi tu ce pedeapsă primești!”.

 Alex bolborosește ceva și pleacă. Pleacă și Sofia din cameră, iar tu crezi că ea se simte deja mai bine. Criza se pare că s-a terminat. Poate că această situație l-a învățat pe Alex să aibă puțină compasiune! I-ar prinde bine! Trebuie să înțeleagă că nu poate trata oamenii în felul acesta!

Să analizăm acum această strategie!

Vă propun două întrebări:

Au fost scuzele lui Alex sincere? Răspunsul ar trebui sa fie „NU”. A fost sarcastic. Nu și-a cerut scuze din tot sufletul și nu a arătat niciun fel de remușcare.

A mințit Alex? Răspunsul trebuie să fie „DA”.

De fapt, lui Alex nu i-a părut rău deloc. E posibil ca încă să-și aducă aminte cu bucurie de cât de urât s-a comportat cu sora lui. Dar ghici ce? Minciuna băiatului a funcționat! L-a scos din bucluc, iar acum este liber să se poarte la fel în continuare. 

Care este scopul tău ca părinte?

Atunci când îți dorești ca Alex să-și ceară iertare de la cineva (fie copil, fie adult), întreabă-te: „Care este, de fapt, scopul meu principal?”. Chiar trebuie să îl învățăm ce înseamnă compasiunea și empatia sau scopul meu este, de fapt, de a-l pedepsi?

În realitate, atunci când ești suficient de supărat pentru a-i ordona să-și ceară scuze, obiectivul tău este de a-l pedepsi și umili pe cel care a jignit. Mama ar trebui să știe că lui Alex nu-i place să-și ceară scuze surorii lui sau altcuiva. Dar așa-i trebuie! El trebuie să învețe că el nu poate să scape cu un astfel de comportament! Dar oare Alex a învățat acest lucru? A învățat să fie mai sincer, să-și schimbe abordarea ori comportamentul? – NU!

El va deveni și mai indignat în relația cu ceilalți, mai ales cu sora lui care, în mintea lui, se preface că plânge pentru a-l băga mereu în bucluc.

Scuzele forțate nu îl învață nimic pozitiv, însă îi întărește ostilitatea față de sora lui, dar și față de astfel de scuze pe care trebuie să le spună în mod obligatoriu.

Care să fie soluția?

Nu este chiar așa de complicat! Iată trei variante:

1. Niciodată să nu îl obligi să-și ceară scuze atunci când tu ești nervos! După ce te-ai calmat, consideră o sugestie precum: 

“Poate vrei să-i spui ceva surorii tale mai târziu despre ce s-a întâmplat.” 

Dacă în urma acestui comentariu obții o expresie sinceră de regret, este foarte bine. Dacă nu, renunță! 

2. Folosește compasiunea în propriul comportament. Probabil că nu există o altă cale mai bună de a încuraja un comportament decât să îl folosești chiar tu! A-i oferi un model pe care să-l preia este mult mai puternic decât să-i ții o predică!
3. Decât să te concentrezi pe a-și cere scuze, mai bine laudă-l și crește-i momentele copilului tău atunci când îl vezi că are un comportament plin de compasiune. Remarcile tale vor fi foarte valoroase și vor fi ținute minte. Astfel de comentarii pozitive, în comparație cu cele negative, au un impact mult mai mare în viitorul comportament al copilului tău.

Sevi Grecianu, Lucrător în arte combinate, terapeut ABA

Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic

2. Smiorcăiala sau ACEA tonalitate a vocii! 

În timp ce bosumflarea este foarte greu de tolerat pentru părinţi, smiorcăiala este şi mai rea. De ce? Simplu! Dacă nu am da atenţie la supărarea ilustrată pe faţa celui mic, lucrurile ar fi mult mai uşoare. Dar smiorcăiala este în principal auditivă fiind mai grea de evitat decât bosumflarea care, așa cum spuneam, este vizuală. Smiorcăiala se poate auzi şi din cealaltă cameră şi prin telefon sau chiar de la parter şi, după cum bine știm, devine jenantă mai ales într-un spaţiu public. 

Care sunt reacțiile părinților în astfel de momente? „Mă scoate din minţi! Tot timpul face așa!”, „copilul meu poate să îşi folosească propriile cuvinte pentru a îmi spune ce vrea, dar el tot la smiorcăială recurge” sau „smiorcăiala mă scoate din sărite, mai ales acum când piticul nostru are 12 ani şi crede că eu sunt menajera, banca şi ospătarul!”

3. Și totuși, care sunt factorii declanșatori?

Nu trebuie să căutați în lung şi în lat pentru a descoperi cauzele bosumflării şi smiorcăielii. Răspunsul se găsește în relația pe care părinții o au cu cei mici. Mai exact, ne este clar că toți își tratează copiii din două perspective: una afectuoasă şi una solicitantă. Perspectiva afectuoasă este cea care ne îndeamnă la distracţie, implicare şi timp de calitate. În schimb, perspectiva solicitantă presupune învățarea regulilor, însușirea unor noi achiziţii sau, pe scurt, dezvoltarea copilului. Astfel, parentingul afectuos este mult mai prietenos, pe când cel solicitant aduce mai multe provocări (atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari).

Cum le traducem pe cele două în contexele de zi cu zi?

• Perspectiva afectivă sună cam așa: „îmi place de tine!”, „hai să mergem la plimbare doar noi doi/două”, „pălăria ta este foarte drăguţă”, „vrei să ne uităm la un film?”.

• Perspectiva solicitantă se aude astfel: „aştept ceva de la tine”, „este ora de culcare” „termină de mâncat” ,„ este ora 4, e timpul pentru teme”, „îmbracă-te pentru şcoală” sau „răspunsul meu este nu!”.

              În general, nu o să întâlniţi reacții de bosumflare și smiorcăială la copilul dvs. când operaţi în modul de parenting afectiv. De ce? Pentru că cei mici sunt fericiţi cu ceea ce faceţi. Perspectiva afectivă a parentingului se poate traduce drept „fără probleme”, în timp ce partea solicitantă înseamnă  „probleme”.

4. Cum răspund copiii la solicitările părinţilor?

Când îi întrebaţi sau le solicitaţi un anumit comportament, copiii au două opțiuni: pot să coopereze sau pot să „vă testeze şi să vă manipuleze”. Bosumflarea şi smiorcăiala sunt forme de manipulare. De ce vor cei mici să vă testeze şi să vă manipuleze? Pentru că solicitările voastre care sunt în dezacord cu opțiunile lor îi frustrează şi nu au la vârste foarte mici capacitatea de filtra lucrurile precum un adult.

Așadar, chiar dacă vouă nu vă plac cele două reacții, trebuie reținut că la vârste mici sunt comportamente fireşti. Care este scopul lor ?
1. Exprimă sentimentele sau frustrările copiilor legate de solicitările voastră.
2. Reprezintă o încercare de evitare sau de scăpare de solicitarea voastră.
3. Exprimă iritarea faţă de voi din cauza unei solicitări.

Vă dau întâlnire în următorul meu articol să discutăm despre contextele în care chiar și familia încurajează aceste două reacții, dar și modalități de a le ameliora cu exemple concrete pe care le puteți pune în aplicare acasă.

Dorin Alexandru Babeu, Pedagog

Sursă: Phd. Thomas W.Phelan – 1, 2, 3 Magic