2 aprilie este Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului.  Dacă acum 50 de ani autismul era considerat o afecțiune rară, astăzi 1 din 68 de copii o au, 29% în doar 2 ani, sau, conform unui studiu din 2007, 1 din 150.  În SUA, 1 din 42 de bebeluși băieți născuți astăzi, vor fi diagnosticați cu autism înainte de vârsta de 3 ani, iar fete 1 din 189, conform unui studiu de 16 ani. Numărul persoanelor de sex masculin a crescut de 4 ori și numărul persoanelor de sex feminin a crescut de 7 ori, în ultimii 15 ani. (Disconnected Kids, dr. Robert Melillo, 2009).

Acest prim articol dintr-o mini-serie, este mai special, pentru că autorul cărții este o persoană cu…AUTISM. Cartea este scrisă de un geniu autist, diagnosticat cu sindrom Asperger, dar următoarea pe care o vom prezența, este a unui copil de 13 ani, un autist non-verbal!

“M-AM NĂSCUT ÎNTR-O ZI ALBASTRĂ În mintea extraordinară a unui geniu autist” este scrisă de Daniel Tammet (n. 1974), diagnosticat la vârsta de 25 de ani, în urma unui interviu clinic la “Centrul de cercetare asupra autismului”, de la Universitatea Cambridge, cu sindromul savantului /sindromul Asperger, o tulburare relativ ușoară și funcțională, din spectrul autist. Nu știe nimeni cu siguranță ce anume cauzează sindromul Asperger, doar că este o afecțiune cu care te naști. Neurologi eminenți au studiat apoi îndeaproape cazul sau. A publicat 3 cărți, una dintre ele (tradusă chiar de el în franceză), are o abilitate ieșită din comun de a învață limbi străine (a învățat islandeza în cinci zile!), vorbește fluent 10 limbi și a devenit celebru după ce a recitat în public, timp de 5 ore, primele 22 514 zecimale ale numărului PI.  Astăzi coordonează un site, unde cei care doresc să învețe limbi străine, pot să o facă după o metodă inventată de el. Are o viață independentă, prieteni, și ține prelegeri publice, în care încearcă să dezvăluie mai multe despre lumea necunoscută, inaccesibilă, uluitoare, a unui…autist.

Cartea este emoționantă, o mărturie a unui proces dureros de conștientizare a diferențelor față de ceilalți copii, cu amintiri din copilărie, într-o Londra a anilor ’80, când se cunoșteau puține lucruri despre sindromul Asperger. Iată câteva fragmente:

“M-am născut pe 31 ianuarie 1979. O zi de miercuri. Știu asta pentru că în mintea mea data e albastră și zilele de miercuri sunt întotdeauna albastre, la fel ca numărul 9 sau sunetul vocilor care se ceartă. (pag.7)"

*

"Nu țin minte să mă fi simțit singur la grădiniță, poate din cauză că eram atât de absorbit de cărți, mărgele și cercuri. Încetul cu încetul, sentimentul că sunt diferit de ceilalți copii începea să-și facă loc în mintea mea, dar din cine știe ce motiv, nu mă deranja. Încă nu simțeam nevoia să am prieteni; că să fiu fericit, îmi era de ajuns să mă joc singur.

Când era rândul jocurilor în grup, cum ar fi jocul scaunelor muzicale, refuzam să particip. Eram îngrozit că vreunul din copii ar putea să mă atingă, atunci când se imbranceau pentru scaunele libere. Oricât a încercat, educatoarea n-a reușit să mă convingă. Până la urmă, mi-a dat voie să stau deoparte, lângă un perete, și să-i privesc pe ceilalți cum se joacă. Cât timp mă lăsau în pace, eram fericit.

Când mă întorceam de la grădiniță, urcam repede la mine în camera. Dacă eram obosit sau supărat, mă băgam sub pat pe întuneric, și stăteam acolo. Tata și cu mama s-au învățat să bată încetișor la ușa înainte să între că să vadă ce fac. Mama mă punea mereu să-i povestesc cum a fost la grădiniță. Își propusese să mă încurajeze să vorbesc pentru că eram mult prea tăcut, cea mai mare parte din timp. (pag.34)"

...

"Acum, când scriu despre acei ani, sunt uimit când mă gândesc ce mult au făcut părinții mei pentru mine, chiar dacă erau destul de săraci, pe atunci. Să-i ascult povestind despre primii ani a fost o experiență magică, am putut să văd, privind în urmă, rolul pe care l-au avut în formarea omului care sunt azi. În ciuda nenumăratelor mele probleme, a lacrimilor și crizelor de nervi, dar și a altor dificultăți, m-au iubit amândoi necondiționat și au făcut tot ce le-a stat în putință că să mă ajute, cu infinită răbdare. Ei sunt eroii mei.” (pag.35)"