Nicio problemă nu a atras atenția specialiștilor din domeniul psihologiei dezvoltării mai mult decât creșterea abilităților bebelușului în momentul în care se naște. Pentru a se putea adapta, nou-născuții sunt nevoiți să învețe despre noul lor mediu. Condiționarea clasică și cea operantă, imitația, obișnuința-constituie modalități prin care copilul își dezvoltă anumite abilități de învățare. 

În ceea ce privește învățarea, cercetările arată că, în această perioadă, copiii învață din ceea ce văd, aud, miros, gustă, ating. Stimularea simțurilor duce la apariția de noi comportamente, iar învățarea ne apare ca un indicator al adaptării la mediu. Simțurile și abilitățile motorii ale copilului evoluează împreună, determinând o mai amplă înțelegere a realității. Copiii învață observându-i și imitându-i pe ceilalți. Imitarea este atât de obișnuită, încât este posibil să nu îi conștientizăm pe deplin importanța. Foarte rar comportamentele se imită exact. Adoptăm ceea ce vedem la ceilalți, într-un mod creativ.

 Treptat, abilitățile nou-născutului cresc odată cu vârsta, pe măsură ce se perfecționează și capacitățile de a procesa informațiile din mediu, abilitățile motorii, cognitive, mnezice.

 Teoriile tradiționale (precum cea a lui Piaget) au susținut că imitația facială era un obstacol cognitiv ce era depășit pentru prima dată de către copil în jurul vârstei de un an. În anii ’70-’80, rapoartele vorbeau despre gesturi faciale la nou-născuți, iar acest lucru a stârnit diverse controverse și discuții. Aceste rapoarte au forțat o reconsiderare a teoriilor tradiționale, care afirmau că nou-născuții erau ființe ”izolate de alții și fără abilități senzo-motorii sau cognitive pentru a conecta sinele cu altii”. Recent, în multe laboratoare independente s-a stabilit că nou născuții imită mișcări faciale precum scoaterea limbii, deschiderea gurii și tuguirea buzelor. Acest lucru este puțin intrigant deoarece copiii văd fețele celorlalți, însă pe ale lor nu. Cum pot imita un gest efectuat de cineva  din moment ce ei nu se văd  pentru a potrivi mișcările? Studii detaliate asupra imitației oferă însă un indiciu. Copiii își corectează comportamentul după încercări succesive.  Acest lucru indică faptul că nou-născuții folosesc un proces „cross-modal”.

      Expresia facială adultă e ținta, iar copiii, utilizând feedback-ul proprioceptiv al propriilor mișcări faciale își corectează eforturile pentru ca acțiunile lor să se potrivească cu modelul țintei vizuale. 

De ce imită copiii ? Există mai multe motive pentru care copiii imită, printre care putem enumera:

 Nevoia de modele 

   Odată cu primii pași făcuți în viață, copilul are nevoie de exemple pe care să le imite. Începând de la însușirea limbajului și a comportamentelor, până la acțiuni complexe, toate lucrurile ar rămâne necunoscute copilului dacă nu ar avea modele de conduită. Este un instinct care condiționează însăși supraviețuirea. În formarea propriei personalități, copilul este un permanent explorator, din nevoia de a se individualiza, de a se defini pe sine. El experimentează stări de a fi, sentimente, posturi care îl aduc mai aproape de ce îi place, îl ajută să identifice ceea ce îi este nepotrivit sau dificil. Din aceste motive, modelele pe care le alege depășesc de cele mai multe ori aria familială și se extind la persoanele cu care vine în contact, care îl impresionează sau îi trezesc interesul. 

Identificarea  

             În copilărie, copilul se  identifică cu părintele de același sex și preia, în mod conștient,  dar și inconștient pe drumul formării propriei identități modelele de comportament ale acestuia. Cunoaștem cu toții obiceiul fetițelor de a folosi fardurile și obiectele mamei și al băieților de a folosi obiectele tatălui. De asemenea, există cazuri în care copiii imită și comportamente mai puțin dezirabile, cum ar fi fumatul, consumul de alcool sau actele agresive. În cadrul jocului cu ceilalți copii, ei își asumă rolurile în funcție de ceea ce au văzut în familie. Modelele comportamentale stocate timpuriu, rămân fixate chiar și în condițiile în care nu se manifestă la momentul la care au fost preluate. Modelul relațional al părinților, cu aspectele sale pozitive și negative, poate fi repus în funcțiune după ce copilul crește și își întemeiază o familie. Dacă un copil a avut un tată autoritar, agresiv și rigid, putem reîntâlni acest tip de comportament atunci când, la rândul său, are proprii copii, în modul în care îi educa.

 Vreau să fiu mare!

    Ne amintim, probabil, cu toții faptul că atunci când eram copii, ne doream de multe ori să fim adulți deoarece considerăm că adulții au mai multă libertate, au capacitatea de a face ce își doresc, nimic nu le este interzis sau imposibil și ei sunt cei care iau hotărârile. Această dorință naște de asemenea comportamentul de imitare, de experimentare a acestuia.

Mami, tati, vă iubesc!

             Prin imitarea persoanelor de atașament din viața sa, copilul își exprimă într-un mod simbolic iubirea față de acestea, arătându-le, prin comportamentul său că îi acceptă, că îi apreciază, că este ca ei sau că le aparține. În aceeași măsură este și un mod de a cere iubirea și acceptarea, conduita lor exprimând de fapt: “Cum să nu mă iubești? Doar sunt ca tine!” 

Competiția

             De multe ori, copiii aflați într-un colectiv observă atitudinea adulților față de comportamentele altor copii. Ei remarcă astfel că anumite comportamente sunt recompensate, altele pedepsite sau ignorate. Când un copil are nevoie de atenție, el va încerca toate comportamentele menite să tragă atenția, nu neapărat pe cele de natură pozitivă. Dacă el observă că un alt copil, care deranjează activitatea grupului, primește atenția educatoarei, care îl mustră, îi explică, îl roagă sau amenință, ajunge la concluzia că acesta este un mod de a câștiga atenție, pe care îl poate pune în aplicare.

Implicațiile psihologice ale imitației la vârstele mici:

Principalul mod de a învăța 

             Element central al învățării, imitația oferă copilului “o bază de date”, cu alte cuvinte fundamentul experiențelor sale de cunoaștere și explorare care vor sta la baza fondării reacțiilor și comportamentelor ulterioare psihosociale. Deși este o învățare nemijlocită, concretă, adică copilul asimilează tot ce vine înspre el într-un mod neselectiv, accesul copilului la acest tip de învățare este important pentru dezvoltarea gândirii și pentru a-i oferi “materialul” de care are nevoie pentru a crea și a evolua. 

O modalitate de a relaționa

             Modul în care percepe și redă gesturile și reacțiile celorlalți denotă capacitatea de a reproduce o gamă variată de acțiuni și de a le folosi la rândul său în relațiile cu alți copii sau alți adulți. Copilul imită modalitățile de relație din familie, din mediul social și își îmbogățește astfel abilitățile de a intra în contact cu persoane noi și de a reacționa adecvat în aceste relații. Interelatiile au la bază modele, tipare pe care le oferă mediul și persoanele din familie, precum și capacitatea copilului de a prelua aceste modele și a le adapta. 

Este în strânsă relație cu dezvoltarea jocului 

             Imitația este folosită în joc foarte mult ca o modalitatea a copilului de a aduce acte, gesturi, fapte, cu alte cuvinte părți ale lumii externe, dar și fragmente din universul său interior și de a le pune laolaltă într-o activitate simbolică. Dobândirea capacității de a se juca este esențială în dezvoltarea armonioasă a copilului și în înțelegerea propriei lui dinamici psihice. Simbolizarea este o activitate superioară, care însă are la bază imitația ce oferă o bogăție de roluri pe care le poate utiliza în joc pentru ca mai apoi să le transforme și să le recreeze conform propriei sale dorințe și nevoi. 

O modalitate de a înțelege 

            Imitația ajută copilul să reproducă, să repete ceea ce a auzit, văzut, ceea ce n-a înțeles sau i-a creeat confuzie sau teamă.  A repeta înseamnă a se familiariza și a încerca să elaboreze, să îi dea o formă proprie astfel încât să poată fi mai ușor apropiat sau mai ușor interiorizat. Este important la vârstele mici ce modalități găsesc copiii de a elabora trăirile intense care nu pot fi puse în cuvinte și nici gândite sau transformate în altceva. Imitația îi ajută să experimenteze ei înșiși ceea ce au simțit, ce au văzut. 

Dezvoltarea imitației la copii în funcție de vârstă: 

Bebelușul între 4-7 luni 

              În această perioadă bebelușul ascultă cu atenție tot ceea ce îi spun cei din jurul lui, fie că îi citesc povești, fie că vorbesc cu el .Atunci când interlocutorul face pauză, este posibil ca acesta să gângurească. Face parte din dezvoltarea limbajului la copii.

Bebelușul de 8 luni 

În jurul vârstei de 8 luni copii imită acțiunile simple și expresiile feței celor cu care interacționează:

-poate copia acțiunea de a duce mâinile la față și de a-si ascunde fața, așa cum se joacă uneori părinții cu ei;

-poate imita un gest familiar pe care-l vede des în interacțiunea cu ceilalți, ca de exemplu să bată din palme, să apese un buton la telecomanada așa cum vede la părinți;

-poate oferi zâmbete ca răspuns la un alt zâmbet primit de la cel care comunică cu el.

Bebelușul între 9-17 luni 

              Bebelușul are capacitatea de a imita sunete pe care le scot părinții în preajma lui sau chiar cuvinte simple. De asemenea, el imită zâmbetul atunci când persoana din față lui o face.  

Bebelușul de 18 luni     

              La 18 luni sfera acțiunilor pe care bebelușul le poate imita se lărgește-pe lângă simplele imitații ale expresiilor, acesta trece la acțiuni pe care le vede la ceilalți (de pe acum poate imită părinții atunci când iau telefonul în mână și încep să vorbească sau atunci când cineva se joacă cu el și manevrează tot felul de jucării, va fi atent și dornic să facă aceleași mișcări cu jucăriile).

Copilul între 19 și 35 de luni 

În această perioadă copilul deja poate selecționa din ceea ce i se spune, repetând:

 -adesea imită ultimele 2-3 cuvinte dintr-o frază;

-imită sunetele care se aud prin casă sau în jurul ei (ca de exemplu sunetul alarmei la mașină, melodia care se aude la radio, sunetele pe care le scoate mașina de spălat etc);

-copiază foarte multe activități pe care le fac ceilalți și este mereu pe lângă ceilalți încercând să imite comportamentul lor;

-imită felul în care membrii familiei vorbesc între ei; este o perioadă delicată în care trebuie să ai grijă ceea ce vorbești pentru că imediat asimilează cuvinte noi.

Copilul de 3 ani 

La 3 ani deja copilul începe să spună câteva cuvinte, deci are o parte a limbajului dezvoltată și are și capacități locomotorii evoluate. El este capabil să imite și să redea întocmai multe dintre acțiunile (chiar și acțiuni complexe) pe care le vede la cei din jurul lui. 

Copilul între 4 si 5 ani 

   Între 4 și 5 ani copiii adoră să imite ceea ce fac adulți spre disperarea multor părinți. Tot acest comportament face parte din dezvoltarea sociabilității la copii. Ei își doresc la această vârstă să fie ca alte persoane.

            Fetițele adoră să se joace cu păpușa în același fel în care mămica are grijă de un bebeluș, iar băiețeii să imite felul în care tăticii repară diverse lucruri prin casă.

            Totuși, începând cu 4 ani, copiii încep să își dezvolte o oarecare independența și au tendința să fie destul de autoritari, atât cu alți tovarăși de joacă, cât și cu frații lor.

BIBLIOGRAFIE:

• Ana Savin (2005), „Totul se intampla inainte de 6 ani”, editie electronica;
• Andrew N. Meltzoff, University of Washington; Wolfgang Prinz, Max-Planck-Institut für psychologische Forschung, Germany, (2002), „The Imitative Mind :Development, Evolution and Brain Bases”;
• Bloom, L., Hood, L., Lightbrown, N.P (1974), “Imitation in language development: If, when, and why”, Cognitive Psychology, 6, pp. 380-420;
• Brian Hopkins with Ronald G.Barr, George F. Michel and Philippe Rochat (2005), “The Cambridge Encyclopedia of Child Development”, Cambridge University Press, Cambridge;
• Ervin, S.M (1964), “Imitation and structural change in children’s language”, in E.H. Lennerberg (ed.) New directions in the study of language, MIT Press, Cambridge, MA;
• Florinda Golu (2010), “Psihologia dezvoltarii umane”, ed. Universitara;
• Haye, Bonface si Barr (2000), “The development of declarative memory in human infants: Age-related changes in deferred imitation”, Behavioral Neuroscience, 114, pp. 77-83;
• Jean Piaget & Barbel Inhelder (1968), “La psihologie de l’enfant”, Presses Universitaires de France, Paris;
• Kuczaj, S. A. (1982), “Language play and language acquisition”, in H. W. Reese (ed.), Advances in child development and behavior, Vol. 17, Academic Press, New York;
• Pantelimon Golu (1985), „Invatare si dezvoltare” , Editura stiintifica si enciclopedica Bucuresti;
• Robin Harwood, Scott A. Miller, Ross Vasta (2010), “Psihologia copilului”, ed. Polirom;
• Hurley and N. Chater (Eds.) (2005), “Perspectives on Imitation: From Neuroscience to Social Science”, Cambridge, MA: MIT Press, Vol. 2, pp. 55-77.

Photo 1 by li tzuni on Unsplash